„În sat e deja ora două după-amiaza și lumea e în focuri. Mâine are loc înmormântarea. Lamentările încep să se stingă, căci nimeni nu poate plânge trei zile în șir. Sursa lacrimilor a secat chiar și la tușa Lenuța, ocupată să dirijeze talmeș-balmeșul din curte.

Mamele sunt atât de puternice, indecent de puternice în fața morții. Ce vreți, bărbații omoară, iar femeile îngroapă!” (p. 122)

Mai bine de jumătate din lectură am avut tendința să înlocuiesc Dina cu Tina, sau cu orice alt paronim. Bănuiesc că nu întâmplător, căci, până la urmă, în spatele Dinei stau o mulțime de femei, care-și revendică dreptul la viață și la supraviețuire. Femei puternice, cu personalitate, care n-au știut să se bucure de viață decât în măsura în care bucuria era a celor din jurul lor. Un roman feminist, ar spune adeptele mișcării feministe, eu nu-l reduc la o simplă etichetare, i-aș face o mare nedreptate Dinei. De fapt, le-aș nedreptăți pe toate femeile din spatele ei.

Sunt la al doilea roman al Feliciei Mihali, prin vară am citit A doua șansă pentru Adam; întâmplător sau nu, aceasta este și ordinea în care le-a scris. Felicia Mihali e o scriitoare departe de debut, care scrie frecvent în cel puțin două limbi, nu doar pentru că este absolventă de limbi străine, ci pentru că viața a obligat-o de aproape 20 de ani să trăiască în(tre) două lumi, din care una este bilingvă (Canada este țara în care franceza își „dispută” locul de limbă maternă cu engleza). Quebec este prezent în fiecare pagină din Dina, căci naratoarea, prietena Dinei, trăiește în Canada, este o emigrantă asumată, care-și consumă toate frustrările, angoasele și trăirile în același mod ca oricare alt emigrant. Ce are ea în plus față de alți emigranți? Ce-o individualizează și o scoate din rând? Forța cuvântului! Un cuvânt șfichiuitor, care se asociază cu un gând penetrant, ce nu se vrea pierdut în neant, ci consemnat în scris, trecut cumva într-o posteritate folositoare și altora. Un roman cât o istorie (personală) întreagă, care vine să facă dreptate unei generații de emigranți aproape uitați și, de ce nu, desconsiderați de conaționali pentru că au avut puterea de a o lua de la capăt, la o vârstă deloc prietenoasă cu aventurile.

Spre deosebire de alte romane cu aceiași temă – drama emigrantului – Dina nu anulează sub nicio formă istoria primei vieți, a celei trăită în țara natală, ci o valorifică într-un fel unic. Două vieți, două prietene care au trăit la comun copilăria și adolescența, destine unice, tipologii, dar nu tipare, căci femeile acestea sunt cât se poate de vii, de umane. Naratoarea se pregătește de aniversarea celor 40 de ani – mai bine de jumătate din ei trăiți acasă, în România – moment în care află că a murit Dina. Doliul ei, omagiul adus de ea Dinei este povestea Femeii spusă în șapte zile. E timpul scurs dintre moartea ei propriu-zisă și înmormântare, un timp al suspendării, similar, dacă vreți, cu Purgatoriul catolicilor. Numai că Dina e ortodoxă, dintr-un sat din sud-vestul României, care ajunge să facă naveta pe celălalt mal al Dunării, la sârbi. Înmormântarea în satul Dinei e un prilej de reunire a generațiilor, a satului întreg, al împăcărilor și deslușirilor misterelor, al trecerii unor praguri, al reînvierii unor ritualuri etc. Dar dincolo de toate acestea, poate că cel mai important eveniment este reîntâlnirea cu propriul eu. Da, când afli că-ți moare cineva apropiat te gândești întâi la tine; asta face și prietena Dinei, se uită la propria copilărie cu alți ochi, își analizează slăbiciunile și eșecurile, le dă alte valori, le încadrează în alte rame, le valorizează, cu alte cuvinte nu se dezice nicicum de cine a fost! Curajoasă? Nu neapărat, mai degrabă avem de-a face cu un realism la granița cinismului bine temperat.

„Nimeni nu putea să mă iubească multă vreme căci caracterul meu era imprevizibil, purtat la extreme. Eu nu aparțineam nici generației supuse, înregimentate de comuniști a părinților mei, nici celei patriarhale, a bunicilor. Cei ca mine aparțineau unei generații de indivizi instabili, alunecoși, agresivi. Incapacitatea noastră de a ști cu adevărat ce vrem se reflecta într-o atitudine împărțită între dragoste și ură, bunătate și violență extremă, între generozitate și zgârcenie. Îmbibați de discursurile patriortade despre frumusețea peisajelor mioritice și a intraductibilității minunatului cuvânt dor, despre latinitatea poporului nostru și a măreției trecutului, eram cu toții cinici și nefericiți. Revolta noastră era sufocată de perspectiva închisorilor, a lagărelor de reeducare, a șantierelor de muncă forțată. În fața imposibilității de e evada din cușca ideologiei, ne întorceam furia împotriva nouă înșine, a familiei, a prietenilor, ne sfâșiam inima cu gheare de oțel. I9ar atmosfera asta sufocantă era și mai greu de suportat pentru femei, considerate drept vite de povară, o subspecie umană la dispoziția bărbatului, care avea dreptul să o violeze, să o bată, chiar să o omoare. Condițiile mizerabile de viață și precaritatea financiară făceau divorțul imposibil, căci rare erau cele care aveau posibilitatea să se întrețină odată plecate de acasă sau să aibă singure grijă de copii. Femeile erau condamnate pe vecie să suporte tirania tatălui sau a soțului până la sfârșitul zilelor.” (pp. 21 – 22)

Gheorghe, Dragan, Paul, tații și unchii, toți bărbați trec prin viețile femeilor din satul Dinei și nu invers! Femeile sunt stâlpul comunității – o să râdeți în hohote citind despre cele trei Florici! – și fără ele nimic nu merge! Nici nunta, dar nici înmormântarea! Îmbătate sau doar amețite, amorțite de tăvălugul de evenimente cărora pare că nimeni nu le mai face  față de la un punct încolo, toate aceste femei își găsesc locul în povestea Dinei cu un firesc rarisim! Dina trăiește datorită lor, supra-viețuiește, trece vămile văzduhului și duce cu ea dincolo de linia orizontului povestea iubirii fără de sfârșit de care se face vinovată! O poveste pe cât de frumoasă, pe atât de tragică! Pe cât de banală, pe atât de reprezentativă pentru un lung șir de drame cu rost, căci toate le întăresc pe femei. Portretele mamelor sunt pe cât de bine temperate, pe atât de înduioșătoare, semn că distanțele își fac treaba. Ce moștenim de la mame? Multe, mult mai multe decât credem și dacă tot suntem în preajma sărbătorilor de iarnă, să nu uităm că lor le datorăm voioșia meselor de sărbătoare, meniurile respectate cu sfințenie și ritualurile cu care se îmbracă fiecare întâlnire de oameni. Ce se întâmplă cu toate acestea atunci când pleci în pribegie? Ei bine, totul se transformă, nimic nu se pierde. Cu alte cuvinte, memoria începe să devină din ce în ce mai importantă, esențială pentru toți emigranții care nu vor să-și taie rădăcinile, dar în același timp se adaptează în țara de adopție.

„Fără supă deci, căci cele douăzeci de farfurii ar trebui spălate pe loc, ca să las contoarul și chiuveta libere. Mă hotărăsc mai degrabă să fac un aperitiv cu pește, un fileu de somon la cuptor, cu salată de muguri, capere și lămâie. Printre invitați avem destui prieteni care au colesterolul mare. Peștele o să le facă bine. Cu ocazia asta o să poată bea și un pahar de vin alb, mai puțin periculos pentru venele lor înfundate. După aceea o să servesc jambon în pâine. Ultima dată îl nimerisem prea uscat, de aceea îmi notez să adaug câteva rondele de roșii și ceapă între aluat și jambon. Este un experiment și sper să nu îl ratez complet. După aceea vom lua o primă pauză pe terasă, la o cafea și un digestiv. Mai târziu, o să servesc friptura de porc cu cartofi copți și salată de sezon: roșii, castraveți, mărar. Nimic complicat. La final, vor fi brânzeturi și fructe, urmate de o altă pauză de cafea. Am putea eventual să ieșim cu platourile în grădină. De data asta vom aprinde lămpile contra țânțarilor, căci gardul de cipri dinspre cuplul franco-quebechez a devenit un adevărat cuib de viespi. Tortul aniversar va fi servit înainte de plecarea invitaților.” (p 121)

Înmormântarea Dinei este momentul culminant al unui întreg proces de dezintegrare, cu înmormântarea ei începe ireversibilul, căci satul rămâne al bătrânilor, al celor care vor începe și ei în curând lungul drum spre eternitate. Niciun copil rămas în sat, nicio voce tânără care să ajute Floricile la treabă, niciun bărbat în floarea vârstei de care să se sprijine bunicii și tații cu trupuri măcinate de boli. Dina nu moare, ci trece peste pragul dintre aici și dincolo și-l trece cu capul sus, cu ajutorul prietenei ei de-o viață.

Un roman al unei voci, al unei singure voci, dar care poartă în ea toate ecourile vocilor din care s-a născut. Un roman foarte bine scris, care nu te lasă să-l abandonezi înainte de ultima pagină, un roman al demnității revendicate și asumată în totalitate. Un roman al firescului decantat, scuturat de orice surplus cultural, ceea ce, să recunoaștem, întâlnim din ce în ce mai rar. Dina. De Felicia Mihali.

Dina de Felicia Mihali

Editura: Vremea & Hashtag

Anul apariției: 2021

Nr. de pagini: 226

ISBN: 978-606-081-061-2

Cartea poate fi cumpărată de aici sau de aici

Share.

About Author

Avatar photo

Editor-coordonator Bookhub.ro. Câteva dintre pasiunile mele le găsiți reflectate în cele scrise aici. Muzica, teatrul și literatura își găsesc drumul, cum-necum, spre mintea, inima și sufletul meu. Am nevoie de frumusețea acestora reflectată în forme sonore, producții teatrale sau cărți foarte bune, astfel încât să (re)descoper oamenii așa cum sunt: frumoși.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura