Camelia Iuliana Radu, Ziua în care am devenit monstru, Ed. Vinea, București, 2021
!Nu este o zi chiar precum cea în care Leopold Bloom a demonstrat că este om și un pic mai mult decât atât (cu ajutorul lui Joyce, evident!)! Dar ar fi asemănătoare cu aceea a lui Molly Bloom („da/ este adevărat/ din ceva trebuie să ieși”, p.40), dintr-un roman paralel, dintr-o lume paralelă, dintr-un plurivers paralel, unde un James Joyce s-ar juca de-a un mic dumnezeu care s-ar juca la rându-i de-a monstrul, „de arătat” sau nu… Deoarece noua Molly, rezumând la esențial, va striga, agonic (să nu uităm că „agonia” este luptă!): NU! Câte stele sunt în univers, de atâtea ori: NU!
Cert este că la rugăciunea/rugămintea scriitoarei, inspirația a dictat: „l-am rugat pe dumnezeu/ să îmi arate cum sunt/ iar el mi-a arătat o casă/ casa avea un perete căzut/ vedeam luna prin spărtură// luna a întors privirea spre mine/ și mi-a spus/ l-am rugat pe dumnezeu să îmi arate/ cum sunt/ iar el mi-a arătat o casă/ casa avea un perete căzut/ înăuntru erai tu” (p.29)…
De unde și alegerea pentru copertă a lucrării lui Paul Klee „villa r”, pictură în ulei pe lemn, din 1919, deși lucrarea pictorului este considerată abstractă, stilul Cameliei Iuliana Radu doar cochetând elegant cu așa ceva, (auto)portretul (liric) rezultând oscilând, ca să ne oprim la același Klee, între „Angelus novus” (din 1920) și „Angel terestru” (din 1939), între rațiune („văd ideea cum se plimbă în pielea goală/ nestingherită”, în joc de iele?, p.45) și simțire poeta jucând și punctând la stilul deloc smuls al Norei Iuga, ca să facem o mică paralelă, ca să nu spunem nimic despre „legile Angelei Marinescu”: „„zdranga zdranga/ intelectul sare din cutie/ și face legea // păcat// concluzia este că voi fi/ o babetă excentrică în era fuzzy” (p.37) Sau: „ce păcat că ne dăm seama/ mereu prea târziu că e păcat / să ne fie rușine/ de dorințele noastre numite nerușinate// pierdem timpul împărțit cu bucățica/ la nașterea fiecăruia/ pierdem timpul cu amânări/ căpoșenii/ ascultare prostească// nu dăm drumul gesturilor de frica ridicolului/ petrecem atât de mult timp închiși de legi rigide/ ne este frică să fim proști/ caraghioși / fără experiență// ce păcat că ne trezește din somn/ ziua în care citim un buletin medical de analiză/ pe care scrie altceva” (p.38) Dar când începi să devii una cu trupul cărții, sub pielea cuvintelor, (când înțelegi de ce un alt nume al cărții ar fi putut fi „o altă numărătoare inversă”!) autenticitatea își cere drepturile fatale: „cand iubești îți este atât de rușine de suferință/ de parcă ai întinde însetatului oțet/ înfometatului sare coaptă/ iar eu visez/ visez bărbatul să mă ridice/ să mă scoată din strâmtoare/ visez o mână uriașă puternică/ să mă ia așa cum sunt/ din locul pierzaniei mele// să mă ia zbârcită și să mă vadă trandafirie/ să mă ia chircită de spaimă și să mă vadă zâmbitoare/ să mă ia tremurătoare și înnegrită/ și să mă vadă ca o trestie// cu jumătate de minte știu că nu există așa ceva/ cu cealaltă jumătate aștept/ răstignită pe o cruce mincinoasă/ să fiu coborâtă și plânsă/ spălată de ziua de azi” (pp.76-77)
Poeta este martora unei vremi a decadenței (ființei… proprii, a misticii care poate fi… omul) (decadența… care, probabil, mereu a fost pe celălalt taler al balanței existenței, dincolo fiind progresul, civilizația, științele!), dacă tot ne-am referit la vieți și universuri paralele, sufletul și trupul sunt câteodată amanți secreți: „ca dovadă a decăderii noastre/ eu și corpul meu nu mai putem/ nici să plângem împreună” (p.34)
Poemul care dă titlul cărții este, într-adevăr, exemplar pentru modul în care artista (cuvintelor) chiar își ia trup de la munți (vorba lui Blaga!), modelează, taie, rupe, aruncă, readună materiile care plâng sau nu („prin curba imaterială a fiecăruia/ materia suflă în nouri leneși”, p.74), jonglează nietzschean cu abisurile și monstruozitatea, golemic cheamă Viul spre Groaza și Oroarea Conștiinței, pentru a o pune pe aceasta la locul ei, în eternul zbucium al stelelor care se vor mări și oceane ale niciunei lumi mărginite: „ziua în care am devenit monstru/ a venit clară ușoară/ ca aerul muntelui prăvălit peste vale/ ochii mei decupau realitatea/ până în locurile în care nu mai fusesem// abisul își sălta senzual gura vopsită/ prin faptele mărunte ale zilei/ mâinile mele nervoase atingeau suprafeţe/ retrase de spaimă// urlau prea multă materie/ prea multă prea multă prea multă/ se depărtau de pahare farfurii rochii covoare/ pereţi masă fibre şi apă// pielea mea a început să audă/ glasul moliilor/ ronţăind lumea/ în toate ungherele fojgăiau/ armate vii înfometate/ în urechi se instalase surzenia/ în implozie se legăna corabia bătrână/ gemea/ pe valurile unei mări furioase/ pe care o vedeam pentru prima oară” (p.30). Marea, marea, cea reală, dar și cea imaginară (cea de la p.52), poate cea dintre ele, a treia, precum cea din finalul filmului „La dolce vita”!
Teribilă această carte a Cameliei Iuliana Radu care, cu degete („subțiri”, „repezi”) și unghii de femeie uriașă, devoratoare de luni, meteoriți și asteroizi, zgârie, sfâșie realitatea Cerului prea omenesc (sau, cum veți vedea puțin mai jos, Cerul post-umanului): „ne vom împărți unii pe alții/ până la firimitură/ praf și pulbere vom ajunge/ apoi/ materia risipită nu va mai ști să plângă/ liniștea va semăna cu pustiul/ pacea va fi cu moartea de mână/ tăcerea cu neființa// particule risipite fără geniu/ fără acel ultim semn al amintirii/ vor adormi/ nu vor mai avea nimic de pierdut” (p.39) Ca o Trinity fatalistă, așteptând, totuși, un Neo sau măcar un Morpheus (din „Matrix”-ul Poeziei eterne), scrie pagini pentru istoria post-umanului: „mi-am adus aminte// una dintre noile teorii matematice/ de explicare a universului/ care spune că nu suntem reali/ că am fi o aplicație virtuală/ un joc 3d/ pentru că din pdv matematic/ universul nu este posibil// la cum merg lucrurile acum/ nu m-ar mira ca într-o lume de sus/ precum cea de jos/ roboții să fi ajuns să facă totul/ până la extincția ființelor/ iar jocul acesta în care noi locuim/ distractiv pentru ei/ cândva/ să fi fost uitat pe monitorul/ unui computer/ iar azi/ să lucreze în gol// omul oricum a vrut să imite creația/ și iată azi/ acum/ febril/ cei din noua generație/ lucrează cu sârg la crearea roboților/ cei care vor duce la extincția noastră// în ultima zi/ unul/ va uita deschis jocul de strategii/ în timp ce își va da duhul/ fără piese de schimb// ființele din jocul lui vor ajunge să se întrebe/ matematic/ ce e deasupra sticlei sub care cerul lor/ pare nesfârșit/ și/ într-un fel/ chiar este” (pp.41-42) Avertismentul care urmează este clar (de monstruos): „din amintirile despre oameni/ se va naște inconștientul colectiv al roboților/ bântuit de muzică pictură și cărți// un haos din care strigăte/ scrâșnete/ tot ce a fost se va întoarce/ în spirală/ în jos// nimeni nu se va recunoaște/ nimeni nu va înțelege/ disperarea unei lumi dorind să se salveze/ așa cum azi/ zei captivi în piatra statuilor/ strigă/ fără a fi auziți// prin gurile lor căscate/ noi auzim doar vaierul unui iad/ pansamentul suprapus/ peste tragedia antică” (p.43)
Dar dacă, în enigmatica sa posibilă existență și misterioasele sale planuri, Divinitatea vrea să de un trup și îngerilor, și acesta ar putea fi al roboților… din viitor? Poate este un vis al Său, visat și de creatură: „visul cancerosului (visul meu)/ despre lumea de după el/ despre transformare/ este/ prima formă de viață/ pentru o altă viață/ de după viață” (p.47)
Cu demnitate, omul își convoacă imaginația la suprarealism, la cruciadă împotriva căderii în păcatul lipsei de speranță. A dărui viață este un comandament, oricum, oriunde, oricând: „în fiecare noapte/ scot un copac din uter/ mă încurc în rădăcinile lui/ mai noduroase/ mai grele ca anii unui măslin/ apoi/ îl duc în spate până la fereastră/ îi dau drumul și aștept// nu îl aud căzând/ nu îl văd pe cimentul trotuarului// în fiecare noapte/ scot un copac din uter/ iar în locul rămas gol/ îmi așez fruntea” (p.48- Înaintând cu lectura, înțelegi și mai bine, nu numai faptul că suprarealismul poate fi cât se poate de real: „sufletul meu pereche a fost al nucului din grădină/ prin care auzeam foșnete elegante/ când treceau printre frunzele lui dinastii/ mai vechi ca pământul”, p.212). Condiția umană trebuie să fie legată de aceste aspecte, chiar Absurdul putând fi un tată bun, existențialist vorbind! Presimțirea devine un personaj liric antologic: „deasupra a toate/ până în ultimul cer imaginat/ se aude presimțirea cum nu s-a mai auzit/ cum nu am mai trăit/ așa se aude/ cântecul unui prinţ din poveşti/ despre care credeam că este doar o invenţie…” (p.50 ș.u.)
Spaima alege altă compoziție decât „Strigătul” lui Munch, orice definiție fiind refuzată: „să nu definim/ să nu atingem cu bățul rațiunii/ carnea moale a unui animal necunoscut/ impresiile să lăsăm să treacă/ devorate de marea imaginară/ care le-a născut” (p.52). Harul (milei sacre?) dictează așa: „în ploaia de azi/ strada noastră a devenit râul sfintei vineri/ eu stau pe margine și privesc/ cuferele pline cu promisiuni cum trec// iar dacă va primi fiecare ce a iubit/ ce a îngrijit ce a ținut viu/ eu aș vrea diminețile mamei/ învolburate și albe// am inima cât un grăunte de sare/ mă topesc de spaimă/ că al meu ar putea fi cufărul cu balauri” (pp.54-55)
Mare lucru să poți transmite către îngerii-mașini emoții! Din purgatoriul literaturii (cel real se manifestă… tot literar, la p.221: „Iată-mă azi în purgatoriu/ bunica impregnată pe chipul mamei/ ca o frescă veche/ răzbește de sub varul proaspăt al chipului ei mort/ cu aceeași vitalitate avută pe vremea când trăia/ o aud cum spune șoptit: mâine să ții post/ e vineri…”) se mărturisește la confesional astfel: „să știi că eu sunt un hibrid/ copacul cu gheare și pene colorate/ cameleonice/ pasărea primordială cu frunze căzătoare// nu știu să mă iubesc până la sânge// gheață fierbinte/ lespezi tectonice/ ridică memoria lumii în mintea mea/ abur de aur scapără stele/ solzii flutură steaguri aprinse// să știi că eu sunt un hibrid/ pun degete subțiri pe carte/ și plâng” (p.56) Se poate sugera că Ambiguitatea este o zeiță cam uitată, cam neglijată: „eu văd și nu cred cred și nu văd/ toată această ambiguitate îmi seceră mintea/ mă taie în două/ o mașină veche de scris bate litere negre/ pe pielea albă a memoriei/ îi aud pașii pe banda de scris/ vreau și nu vreau știu și am uitat/ care capăt al trupului meu este alterat/ care ar fi premiantul/ dar neliniștea nu are sânge/ e doar o fereastră fără litere fără indicatoare”, Ambiguitatea poate fi un alt nume al Zeului care ne-a dat „neliniște”, acest nume nealterat al Vieții-care-este-împreună-cu-Moartea (la o cafea): „moartea îmi dă peste mână/ mă corectează/ zice că sunt novice/ nu ştiu să pun o umbră dramatică vieţii/ o las aşa inocentă plictisitoare// eu cred că îi fac morții în ciudă// negociem preferinţele/ patinăm una pe suprafaţa celeilalte/ şi ne sorbim reciproc/ gura aromată fierbinte şi dulce”, pp.139-140! Întrebările omenești rămân, tardiv, ca sare a pământului ce știe cântece vechi de când lumea: „și totuși de ce văd abia acum/ când sunt încolțită/ și am spaima cât timpul în drojdie// de ce nu am avut vederea clară/ când eram fericită/ când eram întreagă/ când puteam”! (p.81)
În relația omului cu moartea, va întrezări frumos poeta: „în preajma morții/ închipuite sau reale/ devenim plăpânzi diafani creduli/ aproape umani” (p.174)…
Nu știm dacă poeta Camelia Iuliana Radu a scris, scrie sau va mai scrie pentru „admiratorii perfecțiunii” (p.58), perfecțiunea, unul dintre numele secrete al Morții, cert este că împărtășește: „dacă voi muri acum/ va fi/ ca atunci când citești o carte mult așteptată/ știind că nimeni nu îi va șterge cuvintele/ iar ele te vor ține viu și aproape fericit”!
„Întinși pe frunze ude/ acoperim spaima trupurilor/ cu respirații fierbinți/ pielea luminiscentă s-a îmbrobonat/ biciuită de stropi pare iar tânără// la mijloc ascundem dragostea/ să ținem vie făptura ei nouă/ aerul cald de jur împrejur/ inima trează să bată/ să bată// seara concavă în care ne-am adăpostit/ cu un instinct de care uitasem/ ne pleznește cu furie/ se răzbună/ cu ochii ei vineți ne scanează/ ne arată unul altuia urâțenia spectrală/ a trupurilor bătrâne/ dar noi deschidem ochii și ținem între noi/ făptura concesivă izgonită/ din visul acestui secol plastifiat/ la marginea pădurii/ pe ramuri verzi și reci ne-am așezat/ un cântec vechi se auzea/ din gura pământului” (p.80)
Frici, regrete, nostalgii, scârbe, melancolii se adună, se cuvântează, textualizează, contribuie la fenomenologia… lirică: „când am scris aceste rânduri/ mă gândeam la corpul uman/ expus în fața medicului// vederea trupului în infra-text/ când scanerul științei/ se plimbă pe deasupra cărnii lui/ și depistează gramatici greșite/ sintaxe deficitare/ formulări ambigue// medicul vine cu pixul său verde/ și corectează într-o rețetă/ viața pocită/ viciile și violența/ iar alteori va fi nevoit să ne taie vorba/ cu bisturiul/ pentru a ne salva măcar o frază/ din distrugerea compoziției/ la care am lucrat” (p.87), estetica pune frână înseninărilor: „merele putrezesc în iarba maronie/ când calc vreunul simt zeama lipicioasă/ cum sare pe glezne/ împrăștie miresme// o scârbă nereținută mă blochează/ ce urâte sunt trecerile dintr-o lume în alta” (p.88)
A gândi, a scrie, a publica atunci când se aruncă cu pietre în tine, și dinăuntru, și dinafară („pentru loviturile din afară fac scandal/ pentru loviturile de dinăuntru/ inventez povești// amorțită/ cu greu le recunosc/ dar le memorez/ punându-le rame de lacrimi și cristal// între amenințarea asteroizilor/ și amenințarea viermelui devorator/ rănitul dintre linii este al nimănui”, p.91) este un act de eroism, de exemplaritate, dacă vreți, un episod din „aspirația spre obiectivitate”, „mecanism sinistru de tortură/ al inchiziției contemporane” (p.92), „inchiziția” fiind, stranie revelație poetică, parte a tainelor vieții-ca-dar-(ne)înțeles-kafkian: „miezul uitării/ mă taie în bucăți mici/ vina/ ca lama/ de dinăuntru spre afară// sângele pufnește rar/ rămâne trist/ închegat în blocaje minore// pe sub piele/ sunt mușuroaie uitate/ de cârtițe spornice/ fiicele unei mame zidite/ în prima întâmplare neînțeleasă” (p.94).
Îmblânzind prin trăire-scriere Poezia ca diagnostic („vei fi albă și frumoasă ca zâna plecată de acasă/ fără grija zilei de mâine/ fără grija de a fi cochetă/ bine îmbrăcată informată/ vei fi/ așa cum ai visat toată viața să fii/ liberă// vei putea trece prin ziduri vei vizita toată planeta/ te vei apropia de tigri și lei/ de vulturi și de marii învățați și nimeni/ nimeni/ nu te va putea opri”, p.194 ș.a.), Camelia Iuliana Radu se conectează, de fapt, la „ce se poate salva” pentru încă un timp: misterioasă trăire împreună cu natura, amintirile legate de Brăila, de Dunăre (legături afective emoționante), celelalte Spații care contează, Ploieștiul, Bucureștiul, practic Iubirea-iubirile care conțin în ele de la început și Despărțirea-sfârșitul („te iubesc este cuvântul despărțirii”, p.99); totuși, cuvintele pot continua „lupta”: „am căzut ca apusul într-o fântână/ toate limbile au tăcut/ toate inimile s-au rupt/ nu am atins buzele libertății/ sunt/ pe un mal ascuns/ nicio ploaie nu îmi poate stinge flacăra” (p.103)
Amăgire, acesta să fie alt nume al „monstrului”? „Omul uscat”, ca în basm omul spân sau roșu, trebuie ocolit? Teribil poemul de la p.104, care se încheie așa: „ultima speranță are umbra adâncă/ are creștet din altă lume”, oare (tot) din ulciorul Pandorei? Ca și continuarea de la p.105, care ne subliniază că poeta nu se îmbată cu apă rece: „să zicem că/ literatura nu este realitate/ este memoria afectivă a lumii/ o citim/ pentru a nu rămâne seci și reci/ prea cruzi// oricât de rău ne-ar mirosi/ sentimentalismul/ la o adică/ e singurul care ține de cald/ în frigul etern și indiferent// vezi cum oscilez/ ca tine/ ca el/ suntem toți pe granița dintre real și ireal/ doar negură vie de ambele părți// între realitate și amintire nu avem/ graniță oficială/ pâlpâim ca lumânarea în vânt/ pe drumul de paște/ dintre biserică și casa noastră”…
Erou buzzatian (nu degeaba descopăr la sfârșitul lecturii, în postfața lui Octavian Soviany concluzia că poeta nu scrie „o patetică, ci o eroică”!) la această graniță dintre real și ireal, dintre literatură și viață, prin scrierea sa, Camelia Iuliana Radu demonstrează, de fapt, cât de importante sunt cuvintele tocmai în ambiguitatea lor (vizavi de amenințările neantului): sunt Calea, Adevărul și Viața însăși, au mireasma lor paradisiacă (chiar dacă paradisul s-a pierdut cu totul între timp-uri!): „cunoști mireasma/ culoarea/ foșnetul de pagină întoarsă/ pe care degetele lasă urme de tuș negru/ și dorința de a repara/ ireparabilul// deschid ușa/ aprind lumina/ s-ar putea să nu mă mai întorc” (p.108), mireasmă care ne aduce aminte, ca tămâia și smirna, că Viața, da, este dorință, da, dorință de a repara, mistic sau nu, ireparabilul! Simplificând, literatura adevărată este viață, viața, (re)scrisă de îngerii (care pot fi uneori și scriitorii) este literatură… A arăta aceasta, în condiții de război, exil, inchiziție, nu este de ici, de colo! Deși există și o ispită a unei dezvrăjiri sui generis: „nu există fantastic/ sau magic între lucrurile concrete/ doar șiretlicul omului disperat/ imaginația și-a făcut un culcuș/ să poată proiecta lumi/ trăiri/ pe care materia nu le poate admite// materia acest britanic al vieții/ cârcotașul pentru care toate/ în amănunt/ sunt bine așezate în sertare și cărți” (p.184)
(…)
La urma urmelor, întorcându-ne la casa de care ziceam la început, poate chiar cartea este casa sau măcar unul dintre acoperișurile ei: „am coborât pe malul apei până am ajuns/ la casa aceea/ era frig și întuneric/ se mișcau umbre în spatele ferestrei/ iar încăperile strigau tăcut cu vocea mea/ pleacă/ fugi/ de parcă eu bătrână din viitor aș fi venit/ să prevestesc o moarte // frunze umede ascundeau în verde rece/ apele tremurate ale unei imagini/ din care ieșeam țipând ajutor” (p.206)
Ce poate „proba mai bine” într-un „moment fragil” „dorul de viață” decât PoeZi!a omului? Strigătul lui îmblânzit!?
Altfel spus, „străpunsă este eternitatea până în fibra ei/ conceptuală/ de tot ce este mai perisabil// de frumusețe” (p.228)!
Aici, frumusețea luptei (deși există și o altă ispită, solipsistă: „mă voi stinge/ frumusețea lumii se va scufunda odată cu mine/ și nu va fi nimeni/ din piept să îmi scuture pământul nopților”, p.188), unde învingătorul sau învinsul nu mai contează, deoarece, cuantic, nu există nici victorie, nici înfrângere! Lupta de a lumina, cât de puțin, haosul (și ajungem iar la casa leitmotiv): „casa a fost dărâmată/ în locul ei s-au construit blocuri/ iar eu nu am mai trecut prin acel oraș vreodată/ va trebui să cobor treaptă cu treaptă/ să cotrobăi prin lumea răsturnată/ unde au rămas toate cele de până ieri/ va fi nevoie să luminez haosul…” (p.138)
Bref, deși are loc/se încheie o pace cu tot ceea este realitate și realism, Camelia Iuliana Radu ar putea să spună precum Anaïs Nin în corespondența sa (aici am schimbat timpurile verbelor): „Monstrul pe care a trebuit să-l ucid în fiecare zi a fost realismul. Monstrul care m-a atacat în fiecare zi a fost distrugerea. Din aceste dueluri vin/ au venit transformări. A trebuit să transform constant distrugerea în creație.”
