Despre viața care n-are nimic extraordinar în ea

Tot spectacolul am trăit cu senzația că mi-e cunoscută atmosfera, că m-am mai întâlnit cu oamenii și poveștile lor. Că nimic din ceea ce aud nu mi-e străin, deși n-am trăit nici jumătate din tragediile Blancăi și Aurorei. Abia la final, mi-am dat seama și de ce n-am vrut să ies din poveste nici măcar o clipă. Literatura sud-americană e foarte specială, realismul ei magic are forță și astăzi, când literatura europeană sau literaturile țărilor nordice contraatacă puternic. Chiar dacă oficial nu fac parte din curentul literar evocat, cărțile ale căror acțiuni se petrec în America de Sud prind între coperte măcar puțin din atmosfera locului. E cu adevărat magică istoria popoarelor străvechi din America de Sud, o populație care și astăzi se raportează într-un mod aparte la tragediile umane sau cataclismele naturii. E greu să înțelegi modul lor de supraviețuire, dacă excluzi total credința religioasă, raportul oamenilor cu divinitatea, căci asta ar însemna să excluzi o dimensiune esențială a existenței lor pământene.

Credit foto: Florin Ghioca

Aurora și Blanca, cele două personaje din Extraordinară viață, nu-l pomenesc pe Dumnezeu, deși își fac cruce în momente de răscruce. Viețile lor n-au nimic ieșit din comun, ambele destine sunt o înșiruire de căutări ale fericirii, o încercare destinală de a intra în posesia unei fericiri durabile. Două prietene, care descoperă lumea în același timp cu explorarea propriei sexualități și a propriul corp. Morțile celor dragi le aproprie, fericirile de moment le îndepărtează; una dintre ele ajunge la Polul Nord, cealaltă își asumă rolul Penelopei, dar nu până la capăt. Copiii lor prind viață, apar în viețile lor ca rod al iubirii, dar nici Aurora și nici Blanca nu știu cum să se poarte cu ei, au atitudini ambivalente față de ei. Singurul lucru pe care nu-l împart este bărbatul, ceea ce le salvează prietenia, care trece peste toate obstacolele vieții. Fiecare iubește pe altcineva și distanța/distanțarea le ajută să trăiască fără rest fiecare relație de iubire în parte. La final, înțelegi de ce pe fiecare în parte ar putea scrie foarte bine „salvată de propria iubire”. Rochiile roșii și foarte elegante, ca de bal, pe care le poartă în ultima scenă sunt semnul renașterii, al revitalizării, al vieții care clocotește în fiecare dintre ele.

Credit foto: Florin Ghioca

Argentina a dat-o lumii pe Evita Perón, iar legenda ei o aseamănă în multe locuri cu Fecioara Maria. O țară eminamente catolică, care se raportează la femeie și destinul ei într-un fel mai greu de înțeles pentru europeni. Aurora și Blanca au ceva din Evita; o forță de care nici ele nu sunt conștiente de a merge mai departe, de a răzbi, ceea ce le face învingătoare, chiar și atunci când pierd (sarcina, iubirea vieții etc.). Așa se explică dârzenia combinată cu o feminitate aproape senzuală, o combinație fatală pentru orice bărbat. Un manifest feminist, scris de un scriitor, pe numele lui Mariano Tenconi Blanco. Un dramaturg tânăr, dar multipremiat, Extraordinară viață fiind montată în premieră națională pe scena Sălii mici a Teatrului Național I.L. Caragiale. Felul cum se raportează el la feminitate este unic și, recunosc, pe placul meu. A reușit să conserve feminitatea în tot ce are ea mai frumos – grație, fragilitate și nevoie de protecție – adăugând și doza de putere, care le ajută să răzbată în momentele cheie. Nu sunt deloc bărbătoase, știu să meargă pe tocuri, deși calcă apăsat, poartă rochiile cu grație, chiar și când sunt gravide, rămân delicate în gesturi inclusiv în momentele în care urăsc, înjură fără să devină vulgare.

Credit foto: Florin Ghioca

Teodora Petre, regizoarea spectacolului, prinde în gesturi toate aceste detalii și le creează un context scenografic pe măsură. Echipa regizoarei este formată din oamenii recunoscuți în breaslă, chiar dacă tineri fiecare are în portofoliul propriu succese notabile la public, dar și la critica de specialitate. Așa se explică unitatea constructului spectacular, universul scenic n-are nicio fisură, ceea ce e o performanță, dacă ne gândim că tinerețea este vârsta exceselor. Scenografia este monocromă, dar invazivă, ocupă tot spațiul scenic, ceea ce reușește să creeze un efect special, poate că de aici nota aceea de realism magic. Pentru că mormanele de hârtii (scrisorile trimise de-a lungul anilor una celeilalte, dar și jurnalul personal) par că invadează spațiul intim, când de fapt ele sunt eterice, ușoare, Aurora și Blanca plonjează în mormane ca și cum ar plonja în propriile lor trecuturi, dar nici urmă de durere, căci ele nu cad, ci doar se scufundă în propriile lor destine, pentru ca în final să și le asume ad integrum. Excelentă simbioza dintre regizoare și scenografă, adică dintre Teodora Petre și Ioana Pashca. Lor li se adaugă Ștefan Lupu (coregrafia) și Cezar Antal (muzica), fiecare dintre cei doi a simțit foarte bine ritmul textului, ritm pe care l-au adus la nivel de mișcare scenică, respectiv univers sonor.

Extraordinară viață este o pledoarie pentru sensibilitate, în fond nici Aurora și nici Blanca nu se desensibilizează de-a lungul anilor, nu se depersonalizează și nici nu devin brute. E lecția unui feminism asumat până la capăt, unul conștientizat și care le ajută să-și păstreze prietenia ca pe lucrul cel mai bun care li se poate întâmpla. Felicitări celor două actrițe, Aida Economu și Mihaela Velicu, care au înțeles în cele mai mici detalii piesa și dinamica spectaculară. E o chimie specială între cele două, care e în avantajul spectatorilor, se creează o comunicare directă cu sala, care nu rămâne indiferentă la poveștile de viață ale celor două. Nota de picanterie – vocea Irinei Margareta Nistor, care deschide și închide reprezentația, amintindu-ne că, în fapt, suntem muritori, dar și ce muritori!

Extraordinară viață