Noua premieră a Teatrului Mic din stagiunea 2016 – 2017 are de toate, din toate punctele de vedere; adică și bune și rele. Să începem cu … intrarea în sală! E trist să constați că teatrele Bucureștiului cad unul după celălalt, precum soldații pe câmpul de luptă. Când am fost (recent) la Teatrul „Ion Creangă” la un spectacol dedicat celor mici, piesa s-a jucat în Sala Mică, o improvizație de sală, dar ce-a fost și mai trist este să aflu direct de la oamenii teatrului că la Sala Mare nu se lucrează, că lucrările stagnează de nu știu cât timp (în condițiile care Evidența Populației Sectorului 1 s-a mutat înapoi în partea ei de clădire), iar oamenii erau atât de pesimiști, încât mi-au declarat resemnați că ei nu cred că vor mai apuca vreodată să joace acolo, lăsându-se duși de valul lui „fie ce-o fi”. Teatrul Odeon nici el nu stă mai bine, nu mai știu în ce stadiu se află consolidarea clădirii acestuia, noroc că, totuși, ambele săli pot fi folosite. Și acum Teatrul Mic: premiera despre care vorbim aici trebuia să aibă loc cu ceva timp în urmă, numai că s-a primit vestea că în Sala Mare a teatrului nu se vor mai putea ține spectacole, doar după consolidarea clădirii se va putea reveni acolo. Este foarte adevărat, această superbă construcție are peste 100 de ani, un veac în care s-a intervenit prea puțin asupra structurii, un veac cu multe cutremure și un secol marcat de indiferența puterii pentru actul cultural (de orice natură ar fi acesta). Acum, „Rendez-vous pe Lună” se joacă într-o sală de tip atelier, ceea ce a redimensionat întreaga viziune regizorală, gradena în care stă publicul are mai puțin de 100 de locuri, primele rânduri sunt plasate foarte aproape de „scenă”, care devine astfel un spațiu deschis, prea puțin delimitat, spectatorii din primul rând le suflă actorilor în ceafă (la propriu). Da, este foarte bine să le vezi și mișcarea ochilor din cap, dar de multe ori ai nevoie și de o vedere de ansamblu a jocului actorilor, ceea ce nu prea mai este posibil în astfel de condiții.
Bun, ai intrat în sală și te pregătești de vizionare. Care vizionare este facilitată de existența unui caiet-program de sală excelent realizat. Este un produs de marketing cu adevărat profesionist, între coperți găsești toate informațiile de care ai nevoie: despre autorul piesei, despre viziunea regizorală, despre actori etc. Personal, mi-ar fi plăcut să fie mai aerisit din punct de vedere grafic, dar, repet, caietul în sine îl păstrezi și nu-l arunci după vizionare.
Alexandr Galin, autorul piesei, nu este un necunoscut publicului românesc de teatru, cele mai vizionate piese ale sale pe scenele românești fiind „Stele în lumina dimineții” și „Audiția”. În „Rendez-vous pe Lună” povestea se construiește în jurul a două personaje masculine, doi cosmonauți care s-au antrenat să ajungă pe Lună, dar n-au mai ajuns acolo, din pricina americanilor (probabil că vă este cunoscută povestea cu competiția dintre rușii sovietici și americani a cărei miză era cine ajunge primul în spațiu, cine pune primul piciorul pe Lună etc.). Dan Condurache îl joacă pe Vasili Bogdanov, cosmonautul care n-a suportat prea bine spulberarea visului de a ajunge pe Lună și-și crează propriul univers selenar. Alcoolic și trăitor în bula lui de timp, Bogdanov este jucat credibil de Dan Condurache, dar de multe ori tușele alcoolismului devin grosiere, iar dialogurile cu partenerii de scenă sunt greu de urmărit în condițiile în care tinzi să-i urmărești gesturile și reacțiile (revin, vederea de ansamblu este viciată de lipsa scenei de tip italian și de faptul că primul rând este exact lângă scenă). Claudiu Istodor îl joacă pe Alexandr Traguberg, cel care are o soție fidelă, o carieră de profesor universitar în spate și, măcar din acest punct de vedere, este lucidul de serviciu și personajul gata să echilibreze situația când se impune. Se vede din plin experiența scenică, joacă în funcție de moment, dar și în funcție de jocul colegilor de scenă, domină sala, fiind într-o permanentă conexiune cu reacțiile privitorilor. Poate că pe alocuri a părut că vânează emoțiile spectatorilor și că-și adaptează jocul doar în funcție de ceea ce simte ca venind dinspre gradenă, dar rămân la ideea că jocul lui a fost foarte bun, spre excelent.
Prostituatele de lux, cele care sunt invitate de Bogdanov să aniverseze treizeci de ani de la planificatul-zbor-spre-Lună-care-nu-a-mai-avut-loc, au momentele lor de glorie, scena în care se meditează cu privire la ce e viața și cum de ne e dat tuturor să mergem mai departe (când aflăm cum au ajuns ele să fie prostituate și care le sunt visurile) este scena în care pare că fac un tot unitar și devin cu adevărat partenere, colege de scenă. Ruxandra Enescu o joacă pe Rimma și are toate datele să facă un rol bun, cu condiția să nu mai aibă problemele tehnice de la început (peste care a trecut cu brio și cu multă prezență de spirit) și cu condiția să scape de micile stridențe evidente pe alocuri (au fost momente când părea că scapă rolul din mână și atunci încerca să dețină controlul scenei, accentuând mai mult decât era nevoie trăsăturile de lideră de grup). De la Inna jucată de Valentina Popa aș fi vrut să văd mai multă forță, mai multă personalitate, până la urmă este vedeta grupului, cea mai bine plătită și cea mai căutată de clienți. Dar ea a preferat să accentueze faptul că e o victimă colaterală a unei situații nedorite (toate prostituatele vor spune asta când vor fi întrebate – nu au ajuns acolo pentru că și-au dorit, ci pentru că au fost forțate) și să mimeze rolul eternei îndrăgostite de profesorul din facultate, rol de mimoză care nu o prinde prea bine, să recunoaștem. La viitoarele reprezentații dacă ar accentua mai mult ideea că este conștientă de valoarea ei și că poate să meargă mai departe în viață tocmai pentru că este valoroasă în sine cred că ar avea mai mult câștig de cauză în fața spectatorilor.
Scenele muzicale, împreună cu cele de dans, au fost destul de reușite, cu excepția faptului că muzica chiar a fost prea tare pe alocuri (cred că tot sala este de vină). Furnica este cea care s-a ocupat de coregrafie, iar Nadia Trohin de pregătirea muzicală (în prima parte s-a simțit nesiguranța în voce la Desdemona și la Sulpan, dar se prea poate să fi fost doar impresia mea). Montajul video și jocurile de lumini au completat firesc scenografia realizată de Ioana Pashca – chiar aveai certitudinea la un moment dat că ești în Marea Ploilor. Gelu Colceag este regizorul acestui nou spectacol al Teatrului Mic, regizor care a făcut o montare în cheie clasică, fără prea multe improvizații și fără multe artificii, mizând aproape exclusiv pe forța jocului actoricesc, pe personalitățile acestora și pe relația dintre aceștia și public. I-a reușit în cea mai mare parte, dar am certitudinea că dacă aș mai merge să văd „Rendez-vous pe Lună” după cel puțin zece reprezentații cred că aș vedea cu adevărat un spectacol bun în integralitatea sa.
Mergeți să vă dați întâlnire pe Lună cu o echipă de actori entuziaști, cu poftă de joc și cu o nevoie imensă de public cald. Dacă o să vă placă ceea ce vedeți pe scenă să faceți în așa fel încât să afle, pentru că au mare nevoie de certitudinea că este nevoie de ei în lumea teatrului românesc.
Credit foto: Bogdan Catargiu