„Efectele secundare ale vieții” de Vlad Zografi

Vlad Zografi este un intelectual total, un erudit și un căutător autentic, un mânuitor admirabil de instrumente intelectuale, taumaturg și artist, filosof raționalist și, când vrea, convingător bufon shakesperian. Mânuind cu suplețe și pătrundere orice tip de discurs și orice instrument intelectual care s-ar putea întâmpla să-i pice în mână, Zografi caută, filosofic și desuet, să afle cum stau lucrurile, să înțeleagă, convins că înțelegerea există și că, la capătul ei, se află, poate, înțelepciunea. Gracil, contaminează cu neseriozitate sacră tot ce atinge. Observator atent al tâlcurilor, el știe, din experiența cuantică, că perspectiva și obiectivitatea pot coexista, că există (anti)locuri improbabile în care granița dintre realitate și limbaj se exhibă frisonant dinaintea gândirii stupefiate. Într-adevăr, Zografi reușește să fie integral în fiecare dintre formele în care se exprimă: în teatru, eseu, proză scurtă, roman. și să nu fie niciunde cu totul. De aceea ,îmi e greu să văd în V.Z. doar romancierul, deși despre romanul lui voi scrie mai jos.

Efectele secundare ale vieții este o construcție ambițioasă, un roman consistent, polimorf și perspectivist-ludic, care oferă, asemenea unui artefact sacru, multiple căi de a locui misterul, de a survola un sacru a cărui absență a devenit orbitoare și a cărui tăcere a devenit asurzitoare în deșertul nostru secular. Și, desigur, trebuie să fii un romancier excelent că să lucrezi cu datele imediate ale conștiinței românești și să nutrești simultan ambițiile demiurgice care au subîntins marea tradiție romanescă a Occidentului, de la Tolstoi la Philip Roth sau Frenzen. Trebuie s-o spunem, Efectele secundare ale vieții este o căutare furibundă a sacrului într-o lume în care Liviu Dragnea este inevitabil.

Mai mult decât un simplu intelectual, Vlad Zografi este un maestru, un socratic de după sfârșitul istoriei, bâjbâind către ieșirea din peșteră. și, ca toți maeștrii veritabili, nu își ascunde debusolarea și stupefacția și nu se sfiește să-și îmbie discipolii cititori cu fantasma unor nevăzute minuni. Ca toți cei care nu știu în chip lucid-superior, romancierul se joacă cu dezinvoltură și bucurie. La fel ca toți cei care, „odată contaminați de luciditate”, nu au decât soluția de a duce lucrurile până la capăt, Zografi privește în ochi monstrul inform pe pielea căruia realitatea este brodată ca un tatuaj. Psihologul Jordan Peterson spunea în chip memorabil că întreaga noastră cultură este acel ceva invizibil care ne protejează de acel ceva pe care nu-l înțelegem. Poate că niciun alt domeniu nu este mai conștient de posibilitatea ca înțelegerea umană și realitatea să nu fie congruente decât fizica de azi, căreia Zografi îi este aparținător și observator pasionat. Ca mai toate celelalte producții ale lui V.Z., Efectele secundare ale vieții este o privire curajoasă aruncată informului, abisului din care toate se trag și în care toate se retrag în cele din urmă. Nu ne este propusă așadar o simplă experiență intelectuală, ci o experiență totală, în care granițele dintre simț si intelect, claritate carteziană și halucinație devin evanescente și irelevante, ca în experiența mitică primitivă, refugiată demult în literatură. Aș spune că reconstrucția acestei experiențe în mintea cititorului este marea miză a romanului lui Zografi. O miză estetică, o miză realizată în bună măsură. Chestionările teoretice ale zilei sunt toate prezente în paginile romanului și, fără a-și pierde din gravitate, sunt denudate de placajul snob și morga intelectualistă pentru a fi transformate în întrebări trăite fenetic, sibilinic, total. „Problema tare a conștiinței”, emergența gândului conștient, destinul post-evoluționist al omului, dragostea în vremea virtualului, continguitatea om-mașină, vertijul post-truth, violența, soarta religiilor politice în lumea proliferării mediatice, relativismul moral al postmodernității, nimic din toate acestea nu lipsește. Și, cu toate acestea, miezul pulsatil al romanului lui Zografi este ființa umană, acel animal uimit scuipat de universul indiferent și ostil, care cutreieră lumea mânjind-o de sânge și opere de artă, schimbând-o, transformând-o, martirizând-o. Acel animal despre care Zografi știe, laolaltă cu toți marii umaniști, că poate ascunde un infinit înăuntru. Într-adevăr, experiența profundă pe care ți-o dă orice text al lui Zografi, vine din vertijul generat de acest plonjon empatic, androginic aproape, în natura omenescului, de la capătul căruia te întorci inevitabil schimbat.

Romanul intersectează mai multe fire narative și țese o frântură de lume prin ochii și conștiința mai multor personaje mai mult sau mai puțin tipice pentru lumea românească de azi. Jurnaliști, psihiatri, agenți de publicitate gravitează în jurul copilului autist Robert Aldea, personaj emblematic a cărui conștiință pâlpâie incert la granița dintre mirajul coerenței psihice și noaptea neagră a lipsei minții. Un no man`s land, unde se pune la cale o întâlnire improbabilă cu inteligența artificială. Acolo simțim, alintându-se încolăcite, mintea fără omenesc și omenescul fără minte, acolo putem bănui emergența conștiinței, moralei, sensului, a tot ceea ce, cândva, am crezut a fi etern și imuabil. Zografi își propune, de asemenea, miza ambițioasă ca sub aparența benignă a unei succesiuni de monologuri, să lucreze deleuzian (sau, mai bine spus, bergsonian) cu variațiile infinitezimale ale conștiinței, cu acea magmă călduță în care procesarea mecanică a informației țese miraculosul și improbabilul păianjen identitar. Este un pariu riscant care, trebuie să o spunem, nu-i reușește întotdeauna autorului. Personajele sale, în ciuda faptului că au adâncime și sunt credibile, devin uneori artificiale și parcă prea facil conforme cu propria efigie, devenind astfel previzibile și, uneori, stridente. Fluxul lor interior devine din când în când (deși rar) prea livresc și demonstrativ. De asemenea, cred că i se poate reproșa romanului faptul că acordă prea puțină atenție dezvoltării firelor narative pe care le propune atât de ofertant la început. După ce excită cu succes creierul narativ al cititorului, lasă pistele deschise să adaste nehotărât într-un soi de indeterminare care poate deveni frustrantă pentru cititorul dispus să se lase sedus. Cu toate acestea, cartea se citește cu plăcere și cursivitate, însă asta se întâmplă, paradoxal, mai degrabă din pricina densității intelectuale și consistenței sale ideatice decât datorită suspansului narativ.

Nu putem concluziona fără a acorda atenția cuvenită indiciului hermeneutic discret pe care îl oferă titlul, semnul făcut în direcția sentimentelor, aceste „efecte secundare ale vieții”, după cum le numește viitorul academician Eugen Papadol, veșnic și ultim rezervor de sens pentru ființa umană. Evident, Zografi e un prea bun estet ca să ne propună un final tezist, însă concentrează întreg sufletul cărții în câteva paragrafe dense de la final, perle stranii de frumusețe și întristare, care te lasă impregnat de melancolie și certitudine, ca într-o revelație. Deși neconsumată, povestea de dragoste dintre Andrei și Nadia are șanse să rămână unul dintre cele mai intense episoade erotice din literatura ultimilor ani, la fel cum monologurile lui Robert Aldea alcătuiesc unul dintre cele mai convingătoare portrete interioare ale unui deviant:

„Ar trebui să blestem ziua in care am intrat cu Nadia pe terasa La Stravaganza. N-o fac. Nu blestem nimic din ce mă leagă de Nadia. Când mă gândesc la ea, uit de mizeriile care mă așteaptă. Ce simt pentru Nadia e singurul lucru frumos, bun, înălțător din viața mea mediocră. E singurul lucru care are sens. N-am reușit s-o fac să mă iubească, pentru că m-am purtat prostește, am violat reguli elementare… Îmi dau seama că tot ce mi s-a întâmplat mie cu Nadia e absurd. Dar dacă logica vieții arată cum arată, atunci numai ceva absurd mă poate salva.”

O dorință de a crede quia absurdum trecută prin pântecele tuturor quarcilor din care s-a plămădit minunea: Universul, timpul, spațiul, viața. și efectele ei secundare. Cum ar fi dragostea, singura șansă ca miracolul să se producă. O probabilitate foarte mică, trebuie s-o recunoaștem.

Editura: Humanitas