O aventură fascinantă, o poveste de dragoste, un manuscris pierdut…
Poporul cărţii povesteşte periplul unui vechi manuscris cu anluminuri, care a supravieţuit de-a lungul cîtorva secole de exil, epurări şi războaie graţie devotamentului şi sacrificiului unor oameni de toate confesiunile – evrei, musulmani şi creştini. O fericită împletire de fapte reale şi de ficţiune duce cartea, din mîinile Hannei Heath, restauratoare contemporană de manuscrise medievale, înapoi în timp, la creatorul anluminurilor. Putem urmări astfel parcursul ei din Sevilla anului 1480 în bagajul evreilor expulzaţi din Spania în 1492, apoi în mîinile inchizitorului Veneţiei, care a salvat-o în 1609, în ale celui care i-a refăcut legăturile în Viena anului 1894 şi asistăm la dispariţia ei în perioada ocupaţiei naziste din Sarajevo şi la reapariţia în acelaşi oraş, brăzdat acum de cicatricele conflictelor interetnice.
„Relaţia lui Geraldine Brooks cu lumea în care trăieşte e ca o po-veste de dragoste, iar scrisul ei este pe cît de dinamic, pe atît de inteligent şi raţional.
” (The Boston Globe)
„Inteligent, scris cu graţie şi original… Geraldine Brooks spune o poveste credibilă şi antrenantă.” (The Washington Post)
„Poporul cărţii, precum March, romanul lui Geraldine Brooks lau-reat cu Premiul Pulitzer, este un tur de forţă, o lecţie pe care istoria ne-o dă prin suferinţă.” (San Francisco Chronicle)
„Un roman în care minunatul discurs narativ e ca un labirint cu un capăt legat de lumea contemporană şi cu celălalt prins în iţele încîlcite ale frămîntatei istorii a Europei, cu războaie şi urzelile Inchiziţiei, cu tragedia marilor familii nobiliare, totul ajutînd la construcţia unei aventuri pline de suspans, minunat povestită.” (The Dallas Morning News)
Geraldine Brooks s-a născut în Australia, unde a studiat şi a lucrat ca reporter în presa scrisă. După o bursă de master (1982) la Columbia University, a continuat să activeze ca jurnalistă, tratînd conflicte majore din Orientul Mijlociu, Africa şi Balcani, iar în 2006 a fost profesor invitat la Harvard University. Este autoarea mai multor romane de succes, printre care March (2005; pentru care a obţinut Premiul Pulitzer în 2006), People of the Book (2008; Poporul cărţii), The Secret Chord (2015), dar şi a trei cărţi de non-ficţiune bazate pe experienţele ei din copilărie sau pe cele de corespondentă în zonele de conflict.
(fragment)
Oricât de multe au fost ocaziile în care am lucrat cu obiecte rare și minunate, acea primă atingere mi‑a lăsat întotdeauna o senzație ciudată și foarte puternică. E o combinație între ce simți când atingi o sârmă prin care trece curentul și ce simți atunci când mângâi capul unui nou‑născut. De un secol, nici un specialist în conservare nu mai atinsese acel manuscris. Aveam formele pregătite, pe poziții. Am ezitat doar o secundă – o carte evreiască, așadar cu cotorul pe dreapta – și am așezat‑o în suport.
Până s‑o deschidă, un neavizat nu şi‑ar fi oprit privirea asupra cărții. În primul rând, era o carte de mici dimensiuni, ușor de folosit la masa de Paște. Era legată banal, în stilul secolului al XIX‑lea, și copertele erau murdare și scâlciate. Un codice atât de superb ilustrat ca acesta trebuie să fi avut inițial o legătură foarte elaborată. Când gătești un filet mignon nu‑l servești pe o farfurie de carton. Legătorul folosise probabil foiță de aur sau gofraje de argint, poate intarsii de fildeș ori sidef. Dar cartea aceasta fusese probabil relegată de multe ori în lunga ei existență. Singura despre care știam cu certitudine, pentru că era atestată, a fost ultima, făcută la Viena în anii 1890. Din nefericire, cu ocazia aceea cartea fusese maltratată îngrozitor. Legătorul austriac tăiase serios din pergament și aruncase vechea legătură – ceva ce nimeni n‑ar mai face azi, mai ales un profesionist care lucrează pentru un muzeu important. Era imposibil de spus ce informații s‑au pierdut, poate, cu ocazia aceea. Omul legase din nou pergamentele între niște coperte simple, din carton, cu un model turcesc nepotrivit, floral, care acum era decolorat și șters. Numai colțurile și cotorul erau din piele de vițel, de culoare brun‑inchis, dar și acela era jupuit, lăsând la vedere muchiile cartonului cenușiu de dedesubt.
Mi‑am trecut ușor degetul mijlociu peste colțurile crăpate. Pe ele urma să le întăresc în zilele viitoare. În timp ce degetul urma muchiile de carton, am observat ceva neașteptat. Meșterul legător făcuse pe marginea cartonului două adâncituri și un grup de mici orificii, unde să intre o pereche de închizători. E ceva obișnuit pentru cărțile din pergament să aibă sisteme de închidere, ca să împiedice încreţirea paginilor. Cu toate acestea, la legătura de față nu erau nici un fel de paftale. Mi‑am pus în minte să cercetez acest aspect.
Am mutat suporții ca să susțin cotorul, am deschis coperta și m‑am aplecat mai aproape, să examinez forzațul ferfenițit. Pe acesta l‑aș repara cu pap și fâșii de hârtie de in în nuanțe potrivite. Am văzut imediat că ața de in pe care o folosise legătorul vienez era destrămată și abia se mai ținea. Asta însemna că va trebui să desfac fasciculele și să le cos din nou. Am oftat adânc și am dat pagina până la foile de pergament ale manuscrisului. Ele erau ceea ce conta ; ele aveau să dezvăluie cum acționaseră patru ani de greutăți asupra unei cărți ce supraviețuia de cinci secole.
Lumina reflectată de zăpadă iriza sclipitor. Albastru : intens precum cerul din miezul verii, obținut prin măcinarea prețiosului lapislazuli, adus cu caravanele de cămile tocmai din munții Afganistanului. Alb : pur, onctuos, opac. Nu atât de spectaculos, dar mai complex decât albastrul. Pe vremea aceea se făcea probabil tot după metoda descoperită de vechii egipteni. Acoperi barele de plumb cu drojdie de vin vechi și le închizi intr‑un șopron plin cu gunoi de grajd. Am făcut‑o și eu o dată, în sera mamei din Bellevue Hill. Primise un transport de bălegar și n‑am putut să rezist. Acidul din vinul oțetit transformă plumbul în acetat de plumb, care se combină la rândul lui cu dioxidul de carbon eliberat de bălegar și rezultă carbonat de plumb –PbCO3, alb. Bineînțeles, mama a făcut o criză din cauza asta. A zis că săptămâni întregi n‑a mai putut să se apropie de afurisitele ei de orhidee câștigătoare de premii.
Am dat încă o pagină. Și mai uluită. Anluminurile erau minunate, dar nu m‑am lăsat pradă ispitei de a le privi ca pe un produs artistic. Nu încă. Mai întâi trebuia să le înțeleg compoziția chimică. Era galbenul obținut din șofran. Frumoasele flori de toamnă, Crocus sativus Linnaeus, fiecare cu numai trei stamine prețioase, erau pe atunci un lux nemăsurat și au rămas la fel până astăzi. Chiar dacă acum știm că nuanța aceea intensă vine de la un carotinoid – crocinul – care are o structură moleculară formată din 44 carbon, 64 hidrogen și 24 oxigen, tot nu am reușit încă să sintetizăm un substitut la fel de complex și de frumos. Mai era și verde de malahit și roșu ; roșul acela intens, cunoscut drept roșu de coșenilă – tola’ at shani, în ebraică – extras din insectele unor arbori, care sunt pisate și fierte în leșie. Mai târziu, când alchimiștii au învățat cum să obțină din sulf și mercur un roșu asemănător, au numit nuanța tot „viermișor“–vermiculum. Unele lucruri rămân neschimbate. Și azi tot vermillon îi spunem.
Cartea este disponibilă pe site-ul editurii.
