Despre lumea în care trăim, cu tandrețe lucidă…

În Antropocenul acum – eseuri despre o planetă ocupată de om, John Green propune cititorilor o colecție de texte scrise, adaptate și dezvoltate din podcast-ul său, faimos deja, respectiv The Antropocen Reviewed, o coproducție WNYC și Complexly. În Notele atașate la finalul acestei cărți, autorul precizează, de asemenea, că fragmente de eseuri au apărut inițial în seria PBS digital „The Art Assignement”, fondată și produsă de Sarah Urist Green sau pe canalul Youtube VlogBrothers:

„Această carte a început sub forma unui podcast în care am încercat să schițez unele dintre contradicțiile vieții umane pe măsură ce le experimentam: cum de putem fi atât de plini de compasiune și atât de cruzi, atât de stăruitori și atât de repede cuprinși de disperare. Mai presus de toate, voiam să înțeleg contradicția forței umane: suntem deopotrivă mult prea puternici și nici pe departe suficient de puternici pe cât ar trebui. Suntem suficient de puternici pentru a remodela radical climatul și biodiversitatea Pământului, dar nu îndeajuns de puternici încât să alegem felul în care le remodelăm. Suntem atât de puternici, încât ne-am desprins de atmosfera planetei noastre. Dar nu îndeajuns de puternici încât să-i scăpăm de suferință pe cei care ne sunt dragi”. (pag. 18)

De ce „antropocenul”?! Potrivit autorului, „antropocen este un termen propus pentru actuala eră geologică, în care oamenii au remodelat profund planeta și biodiversitatea sa”. Așadar, Pământul e o planetă nu atât locuită, cât ocupatăde om. Omul, o forță în egală măsură colosală și vulnerabilă, (auto)distructivă. În mărirea și în decăderea umană, implicit a planetei ocupate de om, John Green descoperă frumusețea și măreția, implicit asumarea vieții și bucuria de a fi viu. A descoperit, de asemenea, scriind recenzii și eseuri, dar și ficțiune, că „în Antropocen nu există observatori dezinteresați, ci doar participanți”. Această observație este preluată, de fapt, de la Sarah, soția sa. Așa se explică, printre altele, folosirea persoanei I în redactarea textelor: recenziile (îi) conțin nu doar aprecierea la adresa unei cărți, a unui loc, a unui eveniment, ci și propria poveste despre impactul acestora asupra sa, sunt un fel de „memorii” pe marginea experiențelor trăite/asumate…

Fiecare recenzie sau eseu din acest splendid și reconfortant volum antologic se finalizează cu o apreciere personală, John Green folosind scala de cinci stele, sistem pe care l-a deprins din experiența sa ca recenzent de carte, timp de cinci ani, la Booklist (recenziile respectau un număr de 175 de cuvinte, un format parcimonios, care te obliga să esențializezi, iar aprecierile trebuiau împletite cu propriile preocupări).

Respectând un format minimalist, dar extrem de ofertant la nivelul conținutului, eseurile lui John Green abordează diverse aspecte: fragilitatea umană, fascinația digitală, gâștele canadiene, aerul condiționat, concursul de mâncat hot-dogi, apusurile de soare, bucuria grădinăritului și lupta cu marmotele, pandemia de coronavirus, pinguinii din Madagascar, stafilococul auriu etc. O diversitate în egală măsură provocatoare și încântătoare, căci ajungi să-l cunoști pe John Green prin intermediul acestor texte minimaliste, dense, în care nu se sfiește deloc să se lase descoperit, să își exprime/afirme preferințele, reticențele, episoadele depresive, fricile sau obsesiile. Reușește, de fapt, să rămână cumva obiectiv chiar în miezul propriei subiectivități (și nu mă refer aci doar la folosirea persoanei întâi), să analizeze lumea în care trăim rămânând în interiorul ei, participant și nu observator.

Am citit cartea în concediu, la munte, în curtea unei pensiuni de familie, așezată pe șezlong sau, seara, într-un leagăn. Lumea, zugrăvită de John Green, îmi devenea treptat familiară, în toată măreția declinului evident al speciei noastre. În timp, toate descoperirile științifice, toate prefacerile și-au arătat și reversul, mereu a fost un preț de plătit pentru tot ceea ce ne-a ajutat să evoluăm. Involuție în chiar miezul evoluției. Omul a devenit extrem de puternic, agresându-și propria planetă și pe sine însuși în același timp. În timp ce-i parcurgeam textele, mi-am dat seama că, în sinceritatea lor netrucată, aceste eseuri corporalizează scriptic nu doar experiențele și fricile lui John Green, nu doar parcursul său și al familiei sale în timp, ci drumul fiecăruia dintre noi: obiectele de care ne-am atașat sau, dimpotrivă, pe care le-am urât în copilărie, pasiunea de colecționari, vocația prieteniei, descoperirea sinelui și câștigarea independenței personale, rezistența la durere, depresia, teama de boală și de finitudine, legăturile cu ceilalți, suferința desprinderii și a pierderii.

Îmi este greu să aleg un text sau altul. Fiecare dintre ele încapsulează un moment, o etapă, o emoție sau o interogație retorică, o călătorie exterioară sau interioară care și-a avut impactul potrivit la nivelul podcast-ului, în perioada în care a fost scris și prezentat sau dezbătut, dar care și acum, adunat într-o carte, reușește să provoace la reflecție și să emoționeze.

Minimaliste, dar dense, complexe, textele acestea rămân cumva amuzante, agreabile, indiferent cât de serioase ar fi subiectele abordate, ceea ce reprezintă încă un atu formidabil al volumului. John Green cartografiază nu doar „planeta ocupată de om”, ci și impresiile, emoțiile sau interogațiile vremelnice ale ființei dominante din antropocen. O ființă contradictorie, imprevizibilă, capabilă să producă și să suporte atât oroarea, cât și frumusețea. O ființă care îmbracă diverse armuri pentru a se apăra, pentru a supraviețui. Astfel, pornind de la un eveniment personal, de fapt de la relația sa cu câinele Willy, John Green rememorează o imagine cu acesta; când se jucau împreună în curtea casei, în amurg, cățelușul se rostogolea în iarbă și își dezvelea, cu totală încredere și bucurie, burtica. Nu se temea sau nu își conștientiza vulnerabilitatea, căci burtica era locul moale în care putea fi lovit cu ușurință:

„Este greu să ai așa o încredere în lume. Să-i arăți burta”, conchide John Green, transferând experiența asupra speciei umane și, de fapt, asupra propriei persoane:

„În mine există ceva profund, ceva extraordinar de fragil, căruia îi este groază să se îndrepte către lume.

Mi-e teamă și să scriu despre asta, căci mă neliniștește gândul că, după ce-mi voi fi mărturisit această fragilitate, veți ști unde să mă loviți.

Uneori simt că faptul de a iubi frumusețea ce ne înconjoară este oarecum o lipsă de respect față de numeroasele orori prezente și ele în viața noastră. Dar în cea mai mare măsură, cred că mă îngrozește gândul că, dacă-mi descopăr lumii burta, mă va devora”. (pag. 131)

Dumnezeule, dar cartea aceasta este o „burtă” dezvelită cu franchețe și curaj, o asumare a consecințelor care decurg dintr-un astfel de act. În spatele ei, descoperi un om cu toate ale sale, care, scriind, se ia în posesie și se livrează celorlalți precum cățelușul de odinioară, într-o rostogolire căreia vă invit, cu bucurie, să-i fiți martori când timpul vă permite să vă împrieteniți cu o carte bună.

„Cum mi-a plăcut până acum Antropocenul?”, se întreabă retoric autorul acestei cărți: „Trăiesc într-o lume rănită și știu că rana sunt eu: Pământul distruge Pământul cu Pământ”.

E o carte despre noi, de fapt. Cu luciditate și cu tandrețe.

Antropocenul acum: eseuri despre o planetă ocupată de om de John Green