Slăbiciunea mea au fost și vor fi tinerii. Mă hrănesc cu energia lor, cu pasiunea lor de a fi altfel și cu nevoia de a demonstra că pot mai mult decât am putut noi. Le iert aroganța, trufia și nevoia de a demonstra cu orice preț ceea ce pot și/sau știu să facă. Îmi place cum se combină toate aceste calități cu bunul-simț, bunele maniere și educația primită acasă. Personalitățile lor explodează (sau nu) în funcție de contextele în care ajung să se manifeste, de oportunitățile oferite și de șansa de a fructifica ceea au primit de la ceilalți. Mă revoltă blazarea, lenea și indolența, incapacitatea maturilor de a-i provoca pe tineri să se cunoască, să-și exploreze sinele și să-și caute singuri calea. Mă simt neputincioasă în fața zidului de „nu, nu pot, n-am cum” de care m-am izbit din ce în ce mai des în ultimii ani. De foarte mulți ani le urmăresc evoluțiile celor cu care mă intersectez (fie și întâmplător) și-mi place să-i văd reușind, mă bucur când realizez că intuiția și capacitatea mea de evaluare n-au dat greș. Îmi provoacă valuri de bucurie rodul, imboldul dat cu câțiva ani în urmă sau sfatul dat la timp care s-a împletit frumos cu șansa și munca susținută. Toate acestea se constituie în motive pentru care am acceptat invitația I.D. Fest de a face parte din juriul ediției cu numărul 23.
Un festival organizat de tineri și cu atât de multe ediții e o performanță în sine. Și chiar s-au ocupat de toate, nu le-au lipsit nimic participanților, cărora le-au asigurat inclusiv traineri pentru workshop-uri, dulciuri de cea mai bună calitate și spații pentru „socializare”. E complicat să lucrezi cu tinerii aflați în vacanțe, e și mai complicat să crezi în tinerii care se ocupă cu organizarea unui astfel de festival. Ei bine, încă din prima zi mi s-au spulberat toate temerile, ceea ce mi-a permis să mă bucur în totalitate de ceea ce aveam de jurizat: spectacolele trupelor de adolescenți veniți din toată țara. Faptul că s-a început cu one-woman-show, respectiv one-man-show, a fost mai bine decât binevenit, pentru că în acest fel s-a asigurat o introducere în atmosferă, un preambul la explozia de talent și energie din zilele următoare. Opt tineri frumoși, talentați, dornici ca mesajul lor să ajungă la cei din sală. Texte grele, decupaje mai mult sau mai puțin reușite, monologuri duse cu brio la capăt sau adevărat demonstrații de profesionalism, despre asta a fost vorba în seara celor care au curajul să stea și să joace singuri de scenă! Tineri de o frumusețe pe care o credeam pierdută, talentați și dedicați teatrului, care au înțeles ceea ce joacă. E mare lucru să vezi tineri care nici măcar n-au terminat liceul că sunt capabili să joace texte scrise de Matei Vișniec, Eric-Emmanuel Schmitt, Lia Bugnar sau adaptări după Daniel Keyes (Flori pentru Algernon). Și-au asumat ad integrum personajele și au încercat să ne introducă și pe noi în realitatea din care ei făceau parte. Dacă la spectacolele de grup am trăit tot timpul cu senzația că băieții sunt mai pregătiți pentru ceea ce jucau, la one-man-show & one-woman-show n-a fost cazul.
Au urmat trupele, venite din toată țara, unele cu state vechi, dar în schimbare de generații, altele mai noi, dar cu generații amestecate. Ce este de remarcat la acest trupe este, înainte de orice, că ei fac teatru din pasiune. Cu alte cuvinte, voluntariat artistic. Sunt tineri care se adună într-un loc, participă constant la repetiții și fac asta doar pentru că le place la nebunie ceea ce descoperă. Coordonatorii lor sunt, în marea lor majoritate, absolvenți de studii teatrale, actori sau regizori, mulți dintre ei încă foarte tineri, care se contaminează în asemenea măsură de energia adolescenților, încât sunt capabili să-și dea programele personale peste cap, numai ca să aibă timp de repetiții și să gândească cum trebuie un spectacol. Așa se face că am văzut spectacole de foarte bună calitate, care ar putea oricând să intre într-o stagiune a unui teatru profesionist, dar și spectacole mai puțin reușite, fie pentru că regia n-a fost la înălțimea intențiilor, fie pentru că mai trebuia puțină muncă cu fiecare actor/personaj în parte. Texte incredibil de grele, pe care am fost convinsă că le vor rata, dar care puse în scenă au creat spectacol, magie și au ridicat sala în picioare. Texte „clasice” și texte noi, adaptări sau texte scrise trupă special pentru spectacol. Limbaje teatrale foarte diverse, menite să suplinească lipsa unei scenografii elaborate, căci, să nu uităm că trupele acestea există doar pentru că tinerii aceștia vor să facă teatru. Dacă la costume unii au avut probleme cu călcatul, alții au reușit să le pună în valoare, să le dea viață.
Dincolo de toate minusurile, inerente și pe care le-a regăsit și la case mai mari, am remarcat nevoia de a face artă, de a juca profesionist, chiar dacă mulți dintre ei nu vor să facă din asta neapărat o meserie. I-am întrebat pe câțiva dintre ei ce vor să facă mai departe, puțini alegeau teatrul ca profesie, dar m-am bucurat și mai mult când am aflat acest lucru, pentru că au înțeles un lucru esențial: nevoia de frumos ne definește, face parte din natura umană dimensiunea estetică, aceea pe care mulți se străduiesc să o anuleze sau să o desconsidere totalmente. Încă ceva: mi-a plăcut foarte mult că în soluțiile lor scenice nu s-a regăsit foarte multă tehnologie; motivul principal este cel pecuniar (costă foarte mult tehnologia și profesioniștii care o folosesc), dar sunt sigură că mulți dintre coordonatori au luat din start în calcul ideea de a folosi aproape exclusiv corpul uman și luminile, astfel încât tinerii să se descopere și să se înțeleagă pe ei înșiși mai bine (implicit și personajele pe care le interpretau).
N-o să-mi enunț aici preferințele, ar fi nedrept să fac asta. Aș minimaliza eforturile tuturor și aș introduce ierarhii unde nu este nevoie de ele. Rămân cu impresiile foarte puternice lăsate de câteva din spectacole, pe care le-aș revedea oricând și oriunde. Iau cu mine speranța că încă nu suntem pierduți, că încă mai există nevoie de frumos și artă, că încă mai sunt oameni care știu ce e acela voluntariat și pe care-l fac asumat din toate punctele de vedere. Păstrez aproape de inimă câteva scene de o intensitate de neimaginat, care mi-au încrețit pielea și-mi place să cred că tinerii aceștia n-o să se rătăcească în viață, ci o să reușească să vadă întotdeauna drumul cel bun.
Mulțumesc, I.D. Fest, pentru că m-ați luat în povestea voastră și pentru că mi-ați redat speranța!
PS: mulțumesc colegilor din juriu, profesioniști pe care-i respect pentru ceea ce sunt și fac. M-au făcut să mă simt „acasă” într-un loc unde nici prin cap nu-mi trecea că o să ajung vreodată.
*
I.D. Fest este prima inițiativă de educație non-formală prin practicarea artelor spectacolelor și a managementului cultural din România.
Ingenious Drama Festival a luat naștere în anul 1997 datorită unui grup de tineri pasionați de teatru. Sprijinit de British Council, festivalul s-a remarcat, pe lângă ingeniozitate, și prin faptul că este singurul organizat în totalitate de adolescenți. Pe parcursul a 22 ediții, I.D.Fest-ul a schimbat numeroși oameni, oferindu-le posibilitatea de a-și arăta talentul și de a consolida munca în echipă, pe scena Teatrului Municipal Bacovia. Și nu numai tinerii au avut de câștigat din asta, ci și juriul și trainerii care au luat parte, an de an, la fiecare ediție, plecând cu un bagaj nou de trăiri și experiențe. Anul acesta, I.D Fest va reprezenta schimbarea. În cadrul festivalului nostru există trei secțiuni pentru participanți: cea a pieselor, secțiunea de One Man Show (atât pentru liceeni cât și pentru studenți) și Dramaturgie. De asemenea, atelierele de teatru s-au diversificat pe diferite specializări (dans, intonație, improvizație), ceea ce a fost, cusiguranță, o provocare pentru trupele participante.
