Profesoara de pian. Eșarfa cu tigri

„Când plouă în Hong Kong, lumea stă pe loc. Potopul e atât de puternic, încât nimic nu-i poate face față. Orașul dispare sub perdeaua cenușie de apă.” (p. 267)

Acțiunea romanului se petrece în Hong Kong, când în 1941, când zece ani mai târziu. Personajele sunt oameni prinși între viața mondenă și explozii, încredere și trădare, misiuni înalte și ticăloșii acoperite de onoruri. Spre Japonia plecau vapoarele încărcate cu bijuterii, ceasuri și alte obiecte de preț, pradă de război. Trudy vorbește cursiv shangaieza, cantoneza, mandarina și engleza. Trudy este un personaj fascinant, este imaginea acestui loc cosmopolit de unde, odată ajuns, e foarte greu să mai pleci.

Paginile romanului scris de Janice Y. K. Lee au aspect de scenariu, chiar și frazarea e cea dictată de succesiunea unor replici rostite pe un platou de filmare. Evenimentele sunt în desfășurare – iminența ocupației japoneze, pericolul aproape palpabil, strategiile de supraviețuire traduse în soluții individuale. Secvențele de text sunt secvențe de film.

„În zilele care urmează duc o viață spartană, ordonată, dar au sentimentul nefiresc că sunt ultimele zile ale vieții lor. Mănâncă doar ca să nu le fie foame, ascultă știrile la radio, se duc la centrele de distribuire a proviziilor, care vin pe apucate. Într-o zi găsești pâine și gem, în alta, banane, iar în a treia, doar lanterne. Iau tot ce pot și se duc la piața neagră pentru restul, fiindcă Trudy și Angeline au o grămadă de bani. La piață, atmosfera e încordată, cumpărătorii se înfurie când văd prețurile și îi ocărăsc pe vânzători. Unii dintre aceștia au atâta bună-cuviință încât să facă o figură stânjenită din spatele tarabelor cu mărfuri adunate la întâmplare – conserve de carne, punguțe de zahăr, ustensile de bucătărie. Prețul orezului nu scade niciodată, orezul e la fel de scump ca aurul. Din când în când, pământul se cutremură și luminile exploziilor izbucnesc în noapte.” (p. 102)

O chinezoaică bătrână, într-o piață, umblă după Claire să-i vândă o mandarină, iar englezoaica o refuză în mod repetat (deși i se spune că fructul aduce noroc); când se răzgândește (de ce să nu ia până la urmă acea mandarină), bătrâna dispăruse ca intrată în pământ; din clipa următoare, lui Claire i se pare că îl vede pe Will peste tot, e ca vrăjită; chinezoaica îi atinsese părul, Claire era blondă, ieșea în evidență în forfota din Hong Kong.

Claire vede la Melody Chen un inel cu smaralde pe care îl știa deja din auzite, îi aparținuse lui Trudy; inelul acesta zburase prin aer, prins în ultima clipă de Will, într-o neobișnuită probă a încrederii; smaraldele sunt fragile; Claire rezistă mai mult, ea e, de fapt, femeia de jad, în vreme ce Trudy are temperament de smarald.

„Dintr-un sertar scoate o cutiuță îmbrăcată în catifea neagră, o deschide și i-o întinde.

— Vrei să te însori cu mine? îl întreabă pe un ton glumeț.

În cutie e un smarald imens, atât de mare, că aproape nu se vede inelul de care e prins. Strălucește de-ți ia ochii.

— Phii! E ditamai piatra.

— Ador smaraldele, cu toate că, fiind chinezoaică, ar trebui să-mi placă jadul, zice Trudy. Smaraldele sunt atât de frumoase și atât de fragile. Jadul e tare. Dacă aș izbi inelul ăsta de o masă – știi cât de neîndemânatică sunt – s-ar putea sparge. Smaraldele nu sunt dure că diamantele.

Scoase inelul din cutie și îl aruncă în aer. Luat pe neașteptate, Will simte că inima i se zbate în piept întocmai ca un pui de pasăre înspăimântat, se repede și prinde bijuteria înainte să cadă. Simte cum îi zvâcnesc tâmplele privind piatra care se odihnește în palma lui, asemenea unei creaturi cu sânge rece.

— Știam că o să-l prinzi, zice Trudy pe un ton indiferent, asta e partea ta cea mai bună. Nu se poate conta oricând pe tine, dar cred că, la o adică, faci față situației.

Negru de mânie, Will îi dă înapoi inelul, iar ea și-l pune pe deget.

— E frumos, nu? Cel mai frumos lucru pe care-l am.

El iese din cameră.” (p. 76)

Deși tocmai izbucnise războiul și invazia japonezilor era iminentă, oamenii stăteau la coadă să ia bilete la teatru, la un spectacol oarecare. Prezent de ceva vreme în preajma lor, ca o amenințare permanentă, războiul fie nu este încă asimilat ca eveniment, fie este subestimat.

„Will își aduce aminte foarte bine vremea aceea, de cum se distrau, cât de departe le părea războiul, deși vorbeau de el zilnic, de cum nu se gândeau deloc la ceea ce s-ar putea întâmpla.” (p. 61)

Roman de dragoste și de război, Profesoara de pian este și o incursiune în istoria unui spațiu exotic. În Hong Kong magazinele sunt nevoite, mai ales în privința hainelor, să țină cont de mărimi (nu de culoarea pielii). În piață, Claire se remarcă ușor, e blondă și are pielea albă, e „spălăcită”, spun doamnele bârfitoare la o petrecere la care fusese invitată. Toată lumea știe cam tot despre toată lumea. Mai ales poveștile de dragoste imposibile sunt cunoscute, păstrate și aduse în discuție, în climatul de colportare generală a veștilor.

Prejudecățile sunt puternice, dar există și oameni deciși să trăiască după propriile legi ale decenței, ca Trudy, Will și Claire.

Claire își dă seama că poate fi căsătorită cu un bărbat plictisitor și cumsecade, fiind și teribil de îndrăgostită de un altul, despre care nu știe aproape nimic. Nevoia ei de pasiune o scutește de remușcări. Claire nu are nimic din Madame Bovary. Ca structură, e mult mai predispusă la fericire.

„Ce era mai rău, nici nu se simțea atât de rușinată pe cât credea că s-ar fi cuvenit. Dintotdeauna a crezut că femeile care au amanți sunt femei imorale, cărora nu le pasă de societate, de bunele moravuri și, în general, de ceea ce se cuvine și ce nu. Și totuși, iată, avea o relație cu un bărbat care nu părea că o place în mod deosebit. Iar Martin era un om bun. Ăsta era adevărul de care nu se putea dezice. Era bun cu ea. Că o iubea, habar nu avea. Cu siguranță că îi făcea plăcere să aibă o soție și un cămin, să se îngrijească și de una, și de alta, dar nu avea idee cât de mult conta ea de fapt. Uneori i se părea că o luase de nevastă, îi dăduse drumul într-o cutie pe care scria Soție și își văzuse mai departe de viața lui. Pe de altă parte, nu putea să nu recunoască ceea ce era evident, și anume că ea era vinovată de această stare de lucruri. Lui Martin nu i se putea reproșa decât faptul că o neglija, deși într-un fel binevoitor. Ea era cea care profita de un bărbat cumsecade.” (p. 85)

Psihologia infidelității este interesantă. Pe de o parte, infidelitatea este o consecință a tipului de educație primită în Europa – căsătoria condiționa statutul onorabil al femeii, iar familia juca un rol esențial în alegerea și acceptarea partenerului. Pe de alta, perioada de criză prelungită și teribilul sentiment de precaritate a vieții justifică abandonarea moralei comune. Toți înțeleg brutal că pot pierde ce au, de la comorile ascunse, la omul iubit. De aceea, trăiesc intens, abandonând ipocrizia.

Claire ajunge în Hong Kong într-o perioadă când se plătesc polițele. Ies la iveală chei ale casetelor de valori, seifuri ascunse în monumente funerare, vești despre Colecția Coroanei, fotografii cu Trudy, prima iubire mare a lui Will. Eșarfa cu tigri, subtilizată de Claire după o lecție de pian cu Locket, fetița pe jumătate japoneză, este simbolul contrastelor rezultate din ciudatul amestec al civilizațiilor.

Roman în manieră Hemingway, Profesoara de pian surprinde atmosfera din Hong Kong într-un moment tensionat al istoriei – teama că „vin comuniștii”, prețul orezului și al trădării, codul nescris al onoarei, bogăția autentică și parvenitismul, drama de a iubi prea mult sau prea puțin, toate acestea alcătuiesc materia densă a unui roman bun.

Informații despre autoare găsim în prezentarea editurii. Nu e de mirare că locuiește în Hong Kong:

Născută în anii ’70 la Hong Kong, din părinţi coreeni, JANICE Y. K. LEE s-a mutat la cincisprezece ani în S.U.A. A studiat literatura engleză şi americană la Harvard.Chiar în prima zi de facultate l-a cunoscut pe viitorul său soţ. După obţinerea licenţei, s-a angajat în redacţia revistei Elle de la New York, la început ca asistentă în departamentul de frumuseţe, trecând în scurt timp la secţia literară. A fost apoi redactor la revista Mirabella. A urmat cursurile masterale de creative writing de la Hunter College, avându-l ca profesor pe scriitorul Chang-Rae Lee, perioadă în care a publicat povestiri în diferite reviste literare. După obţinerea diplomei de Master of Fine Arts la Hunter, a primit o bursă de rezidenţă la faimoasa colonie de scriitori de la Yaddo. Acolo a început să scrie romanul Profesoara de pian, la care va lucra, cu intermitenţe, timp de cinci ani. O bună perioadă şi-a dedicat-o numai vieţii de familie, dând naştere la doi copii. S-a mutat la Hong Kong , unde a terminat prima versiune a romanului cu două luni înainte de a aduce pe lume doi gemeni, iar pe cea finală, cu numai câteva zile. În următoarele săptămâni, în S.U.A., romanul s-a vândut la licitaţie. În prezent, Profesoara de pian (The Piano Teacher, 2009) este publicat în 25 de ţări, bucurându-se de cronici elogioase, dar şi de includerea pe listele de bestselleruri. | www.janiceyklee.com

Las mai jos alte fragmente:

„În Hong Kong, marea are o culoare diferită de oriunde altundeva, un fel de verde că sticla. Cred că e din cauza munților care se reflectă în apă. Acum câteva luni era aproape roșie de sânge. Pe lângă epave, pe fundul mării e și un strat gros de cadavre, știu sigur.” (p. 173)

„Oamenii sunt odioși uneori, nu crezi? zice ea. Dacă nu vom mai fi împreună, te rog să nu te gândești la mine cu ură. Gândește-te la mine cu inimă bună sau, dacă nu, iartă-mă. Eu așa încerc să fac întotdeauna. Gândește-te cu bunătate și nu judeca. Și ai grijă să cunoști toate amănuntele.” (p. 124)

„Era odată un șef care a vrut să dea o mare petrecere și să facă o supă comunală. Le-a cerut oamenilor să aducă ceva de pus în supă – carne sau legume, ceva bun. Numai că fiecare s-a gândit că ceilalți vor aduce câte ceva, așa că fiecare a adus o piatră, gândindu-se că nu va băga nimeni de seamă. Supa nu a fost bună, bineînțeles, și toată lumea a plecat supărată.” (p. 118)

„Era paranoică. Așa fusese întotdeauna. Ori de câte ori deschidea ușa sau lua un pahar cu vin, avea grijă să șteargă urmele de grăsime și praf lăsate de degete, ca și cum ar fi fost urmărită de Scotland Yard. Nu voia să rămână nicăieri indicii, părticele din ea însăși.” (p. 84)

„În Hong Kong s-a găsit o soluție foarte practică, repetă ea. Averea te face frumoasă.” (p. 32)

„Apoi apăruse Will. Lui putea să-i împărtășească toate gândurile ei, atât timp cât nu aveau nimic de a face cu ei doi, iar el nu se mira de nimic. El nu avea nicio idee despre cum ar fi putut să fie ea. De fapt, era deja o altă persoană – cineva care avea o aventură amoroasă, cineva care putea fi caustic, sau sarcastic, sau spiritual – iar el nu părea niciodată că se miră. Alături de el intra în altă lume și ea devenea o altă persoană. Uneori i se părea chiar că era îndrăgostită mai degrabă de acea altă persoană care ar fi putut deveni, că partenera ei în această aventură era cealaltă Claire și Will era doar un mijloc.” (p. 75)

„Uitasem cum e să am conștiința cu mine tot timpul. Uneori, Will, mai faci și lucruri pe care nu vrei să le faci. Nu putem trăi în armonie perfectă cu integritatea noastră.” (p. 167)

„Dacă te porți de parcă nimic nu te poate atinge, majoritatea oamenilor așa vor și crede, iubitule, îl asigură Trudy pe Will. Crede-mă, am testat adevărul ăsta pe pielea mea, de nu știu câte ori.” (pp. 167-168)

„Cu alte cuvinte, n-am coborât la nivelul așteptărilor celorlalți. Cred că e dovada supremă a docilității. Suntem ființe sociale. Trăim în societate, alături de alți oameni, de aceea vrem să fim așa cum ne văd ei, chiar dacă asta nu e spre binele nostru.” (p. 196)

„La primul dineu veniră cu toții stânjeniți, precauți, dar în scurt timp – nepermis de repede – începură să se simtă în largul lor. Se plângeau de lipsa alimentelor de primă necesitate, apoi de lipsa de sprijin, apoi de cât de greu găseai vin bun și la urmă se plângeau de tot și de toate. Era uitarea pe care ți-o aduce confortul: liniștitoare, anodină, irezistibilă. Prea repede își recăpătaseră vechile identități.” (p. 287)