„Adolf H. Două vieți” de Eric-Emmanuel Schmitt

„Minutul care-a schimbat cursul lumii…”

O nouă călătorie în prima parte a secolului douăzeci și un demers curajos al scriitorului francez Eric-Emmanuel Schmitt. Adolf Hitler a fost unul dintre cele mai întunecate și nefaste persoanje ale istoriei, dar puțini știu că, în tinerețea sa, acesta și-a dorit să fie pictor. Doar că, din diferite motive legate probabil de lipsa talentului sau a pregătirii, a ratat admiterea la Academia de Arte Frumoase din Viena, în anul 1908 și acest eșec a reprezentat un punct de cotitură cu o importanță crucială. Nu doar asupra destinului său, ci asupra destinului întregii omeniri. Cum ar fi fost dacă, în acea zi de octombrie a lui 1908, tânărul Adolf s-ar fi aflat pe lista celor admiși la acea academie și ar fi îmbrățișat o carieră artistică, mai mult sau mai puțin strălucită? În „Adolf H. Două vieți”, Eric-Emmanuel Schmitt încearcă să răspundă cumva acestei întrebări, oferind o variantă alternativă – viața tânărului Adolf H. care, spre deosebire de Hitler, reușește să intre la Academia de Arte Frumoase, studiind pictura.

„Hitler se lăsa de acum să lâncezească, copleșit de îndoială. Își petrecuse oare mai multă vreme convingându-se că era pictor decât lucrând efectiv în acest scop? Drept e că nu mai pictase aproape nimic în ultimele luni… Nu cumva investea mai multă energie în a se crede superior decât în a o dovedi cu adevărat?” (pag. 27)

Avem așadar, două fire narative: unul prezintă romanul vieții lui Adolf Hitler, celălalt prezintă viața lui Adolf H. Două fire care se desprind din același nod și urmează drumuri opuse, deopotrivă de interesante. Amănunte din viața reală a dictatorului german conturează primul plan, în care putem urmări evoluția acestuia, de la băiatul sărac care duce o viață mizeră, ba chiar ajunge să vagabondeze, lipsit de minime mijloace de supraviețuire, până la impenetrabilul Fuhrer de mai târziu, trecând prin umilințe, prin război, prin închisoare. Fiecare eveniment din viața acestuia, cunoscând ce avea să devină Adolf Hitler la maturitate, capătă sens, importanță, contribuind la plăsmuirea personailtății sinistre. Pe de altă parte, povestea lui Adolf H., paralelă și diametral opusă celei a lui Hitler, ne oferă o versiune oarecum diferită a istoriei. Între cei doi Adolf există deosebiri esențiale. Într-un fel, persoanlitatea pictorului Adolf este anititetică celei a dictatorului Adolf, mai ales dacă avem în vedere modul lor de raportare la ce este în jurul lor sau izvorul din care își extrag satisfacțiile. Au viziuni diferite. Pentru Hitler, fanatismul este însăși esența ființei sale. În cazul lui Adolf H., fanatismul reprezintă tocmai opusul propriei conștiințe.

„- Faptul că te îndoiești tot timpul face din tine ceea ce ești. Un om cu care se poate sta de vorbă. Sigur că asta își dă un sentiment de nesiguranță, numai că această nesiguranță e respirația ta, viața ta, omenescul din tine. Dacă ai pune capăt acestui disconfort, ai deveni un fanatic. Fanaticul unei cauze! Sau, mai rău: propriul tău fanatic!” (pag. 390)

Nu mă așteptam să găsesc un roman atât de bogat în idei. Universul socio-politic, dar și cel al artelor sunt explorate cu acuitate, iar atmosfera vremurilor respective este foarte bine redată. Anii începutului de secol douăzeci, apoi primul război mondial, interbelicul cu conotații diferite pentru fiecare dintre cele două personaje ne poartă, pe rând, prin camere sordide închiriate pe la diferite pensiuni cu proprietărese avide după câștig, prin camere de hotel obscure sau mansarde friguroase, dar și prin tranșee, în toiul luptelor din prima conflagrație mondială. Acțiunea este alertă, nu stagnează o clipă, personajele și întâmplările se perindă fără oprire prin fața cititorului, chiar și atunci când narațiunea are în vedere sfera interioară a personajelor. Senzația este intensificată de alternanța planurilor, a celor două povești, fiecare cu farmecul ei, cu propriile obstacole și răscruci. Una fără cealaltă ar putea supraviețui, dar le-ar lipsi anumite semnificații puse în valoare tocmai de alăturarea lor. Și în orice caz, a-ți imagina cum ar fi arătat lumea dacă „Hitler” ar fi rămas un banal nume de familie și nu un simbol al cruzimii este cu siguranță interesant.

„- Adolf, n-ai înțeles nimic din război. Ai văzut în el un carnagiu care a ucis talentul lui Bernstein și l-a frânat pe al tău. Un obstacol personal. Eu însă am văzut o monstruozitate politică. Războiul a fost alegerea națiunii care ne-a cerut să murim. În schimbul a ce? A nimic. Ce înseamnă națiune? A fi german, francez, belgian sau suedez? Nimic.” (pag. 277)

Romanul lui Schmitt îndeamnă la reflecție, sondând dedesubturile minții umane. Dincolo de caracterul biografic, scopul urmărit este mult mai profund. Alegerea unei asemenea figuri din istorie pentru o analiză amănunțită mi s-a părut inspirată, date fiind particularitățile de ordin psihologic pe care aceasta le prezintă. Materialul este unul ofertant și lui Schmitt îi reușește de minune acest „joc” literar. Jurnalul scrierii romanului, pe care îl găsim în finalul volumului, este și el la fel de interesant, întrucât ajută la o și mai bună înțelegere a romanului, a rațiunilor care au dus la scrierea lui și, mai mult decât atât, arată necesitatea unei astfel de scrieri.

„-Ce e omul? a continuat tatăl. Un om este alcătuit din alegeri și din circumstanțe. Nimeni nu are vreo putere asupra circumstanțelor, dar fiecare dintre noi are puterea de a alege.” (pag. 434)