Întâmplarea a făcut ca pe lista mea de lecturi din această vară să se afle proaspătul roman al scriitorului rus Evgheni Vodolazkin, „Aviatorul”  (ed. Humanitas, 2017), urmat de o carte mai veche, greu de găsit, vânată prin anticariate, „Lecția acestui secol” (ed. Nemira, 1998) de Karl Popper. Este vorba de un interviu luat filosofului austriac de către un socialist italian. Ce le unește? Amândouă cărți descriu, una din perspectiva scriitorului, alta din perspectiva filosofului, două viziuni foarte apropiate despre istorie. Ambele se referă fix la același lucru: despre cum filosofia sensului ascuns al istoriei și a libertății în istorie, întruchipată în secolul XX de marxism, a făcut cele mai multe victime din istoria umanității. Nu există niciun alt gânditor mai influent în sens practic decât Karl Marx. Popper, marele lui adversar, îi recunoaște, totuși, un merit. Este primul gânditor care a adus dezbaterea despre economie în atenția științelor sociale. Nimeni până la Marx nu s-a gândit că economia e atât de importantă. Și nimeni după el nu o va mai face greșeala de a minimaliza discuția despre nivelul de trai atunci când va vorbi despre frământările sociale.

Karl Popper a pășit în politică la vârsta de șaptesprezece ani ca membru al partidului comunist din Viena. Și a făcut-o animat strict de idealuri sociale, altminteri marele liberal recunoștea și la bătrânețe că forma ideală de guvernare ar fi mai degrabă socialismul dacă… Ironia face ca filosoful austriac, devenit mai târziu cel mai mare critic al marxismului, să fie născut în 1902, în timp ce Innokenti Platonov, personajul romanului lui Vodolazkin, să fie născut, emblematic, la 1900. O întâmplare de când era student l-a făcut pe Karl Popper să își dea seama că este ceva foarte putred în comunism, acest „marxism vulgar”. A participat, în calitate de membru al partidului comunist, la o manifestație pe străzile Vinei. Șase colegi de partid au fost împușcați la acea manifestație, de poliția austriacă. Tânărul Karl Popper a fost șocat de directiva trimisă de la Moscova, care sugera că e bine că s-a întâmpla așa, fără victime nu putea fi posibilă o Revoluție. Atunci s-a retras din partid și s-a apucat de studiat temeinic opera lui Marx. Dacă e să-i dăm crezare celui care a devenit mai târziu unul dintre cei mai mari gânditori liberali, Popper și-a fundamentat bazele criticii marxismului în tinerețe, la doi ani după evenimentul cu pricina. Și viziunea lui asupra statului s-a axat tocmai pe protejarea cetățeanului de violența fizică, iar definiția democrației a devenit un imperativ al evitării dictaturii și al posibilității de a schimba un guvern fără vărsare de sânge. După acel episod din tinerețe, Karl Popper a explicat de-a lungul întregului secol XX de ce marxismul, o filosofie a libertății prin împlinirea destinului istoric, este o imensă capcană. Și-a văzut ideile încununate de succes la sfârșitul secolului, la vârsta de aproape optzeci de ani.

Dar să introducem romanul rusului Vodolazkin în scenă. Tânărul Innokenti Platonov, născut în epoca celor mai frământări ideologice pentru Rusia, este condamnat la închisoare de către bolșevici pentru o vină aparent imaginară. Un coleg de apartament îl predase pe mâinile poliției politice pe tatăl fetei pe care o iubea, Anastasia. Undeva mai târziu în roman aflăm că Innokenti chiar la omorât pentru asta pe lugubrul vecin de apartament, mai multe familii împărțeau etajul unei clădiri vechi, folosindu-se în acest scop, simbolic, de statuia zeiței dreptății, Themis. Trimis în lagărul de la Solovki, cel supranumit „mama GULAG-ului”, Platonov cunoaște tot ceea ce poate fi mai josnic în sufletul uman, crima la ordinea zilei și disprețul absolut pentru viața umană. I se oferă o „șansă”, aceea ce a face parte dintr-un experiment și de a fi înghețat pentru viitor. Plonjați în Rusia lui Elțîn, aflăm că Innokenti Platonov este singurul care a putut fi dezghețat cu succes. Prima parte a romanului, contactul cu noua realitate, avalanșa de amintiri care se însăilează treptat, este, de-a dreptul, o capodoperă scriitoricească. Ritmul mai scade în partea a doua a romanului, iar mici cârpeli mai știrbesc parcă, din punct de vedere literar, din frumusețea primei părți. Innokenti o mai prinde în viață pe iubita lui, Anastasia, care avea șaisprezece ani la vârsta la care a iubit-o, însă, copleșită de emoții, bătrâna nonagenară moare, rupând ultima legătură a lui Platonov cu trecutul. Își regăsește sensul îndrăgostindu-se de nepoata Anastasiei, tot Anastasia, și scormonind cimitirele după foști prieteni din tinerețe. Încearcă să redea cât mai mult din istoria de atunci, dar nu istoria marilor evenimente, despre care, ne spune autorul, o putem afla din manuale, ci din istoria personală, a detaliilor, a mirosurilor de pe stradă, aceea despre care nu citim în manuale. Vodolazkin descrie o filosofie personalistă a istoriei în paginile cărții „Aviatorul”. Istoria e dată peste cap atunci când răul, „rahatul” din oameni rezonează. Și totul vine pe un anumit fond, nu e plonjat Stalin din neant peste o țară inocentă. Din alte interviuri aflăm că imaginea lui despre Rusia e cea  a uni pește aflat sub presiune. E ceva încă nelămurit în străfundurile sufletului rus care a făcut posibilă toată nebunia crimelor în numele ideologiilor politice din secolul XX.

Dar să revenim la liberalul Karl Popper. El descrie ceea ce numește capcana gândirii marxiste. Istoria, se spunea pe acele vremuri, are un sens ascuns. Iar acesta se va îndeplini în curând, asemeni unei profeții. Pentru Marx, sensul ascuns al istorie este sfârșitul dominației capitaliștilor și preluate conducerii politice de către clasa muncitoare, proletarii. Popper îl acuză că a inventat un dușman care nu exista ca atare în realitate, capitaliștii nu erau chiar ceea ce descria Marx, chit că drepturile muncitorilor erau, oricine recunoaște asta, grele. Ceea ce nu admitea Marx era reforma. Trebuia o Revoluție, capitalismul nu putea fi reformat. Și a fost suficient de orb încât să nu vadă reformele capitalismului din chiar cursul vieții lui. Dar Marx nu dorea moartea capitaliștilor. Ei erau doar victime ale sistemului. Comuniștii au „reținut”, ironic, esențialul: „Moarte capitaliștilor!” Iar marea capcană a fost faptul că profeția istorică oricum se împlinea, era dovedită „științific”, oricine se opunea nu făcea altceva decât să îngreuneze ceva ce oricum avea să se întâmple, așa că acel cineva era un inadaptat și „merita” să moară în lagăre. Era ca Innokenti Platonov. Și zeci de ani nimeni nu a bănuit magnitudinea crimelor făcute de bolșevici și de comuniști. Ne spune undeva Vodolazkin că 40% din populație a fost afectată în mod direct de persecuțiile poliției politice.

karl-popper

 

„Cred că aceasta este o greșeală intelectuală. Nu avem nevoie de un sens al istoriei. Noi putem să admirăm istoria; aceasta, într-adevăr, este plică de lucruri admirabile, de oameni minunați. Și putem învăța din istorie și de ce să ne temem. Iar printre lucrurile de care trebui să ne temem se găsește ceea ce dumneavoastră numiți „sens al istoriei”. Pentru că așa ceva ne duce mereu în direcția greșită.”

Karl Popper

Cum a depășit filosofia lui Karl Popper celebra capcană marxistă? Prin admiterea faptului că istoria nu are niciun sens. Nu există niciun destin istoric pe cale să se împlinească, nimeni nu poate ghici viitorul. Mai multe puteți citi aici, o cronică la „Mizeria istoricismului”, o carte celebră de-a lui Karl Popper. Ce soluție creionează Evgheni Vodolazkin în „Aviatorul”? Una personală. Istoria mare nu poate fi mai mult decât istoria individuală. Omul poate avea un țel, dar istoria nu. Făcând fiecare dintre noi bine, rostogolim un model al Binelui. La fel, putem rostogoli un model al Răului, de care doar căința ne-ar mai putea salva. Dar torționarul din „Aviatorul”, inspirat de un personaj real, nu se căiește. Innokenti Platonov îl regăsește în viață, bătrân, înconjurat de securiști, cu o viață tihnită și fără nicio formă de regret. El nu mai are nicio scăpare. Am experimentat și în România astfel de cazuri. Sunt două cărți care se completează reciproc și care te fac să meditezi la felul în care poate filosofia libertății prin împlinirea destinului istoric să comită atâtea crime. Și cum se pot descotorosi, cu o ușurință uluitoare, fanaticii libertății absolute de ființele umane individuale. Vodolazkin amintește într-un interviu un fapt cutremurător. La intrarea în lagărul de la Solovki scria mare: „Cu forța o să ducem omenirea către fericire!” Ar fi putut scrie, ca la intrarea în Infernul dantesc, „Voi care intrați, lăsați orice speranță!”

Pot eu sVodolazkină influențez Rusia dintr-odată și în întregime? Mă tem că nu. Noi suntem acolo 145 de milioane. Dar pot să mă port corect. Pot să măresc în mine suma Binelui. Iar această influență e mai puternică decât dacă aș veni și v-aș spune: „Băieți, am să vă spun cum să trăiți”.

Evgheni Vodolazkin

Pentru rusul Evgheni Vodolazkin, soluția e în om, în propria conștiință. E principala datorie a lui să rostogolească Binele, să se ofere drept exemplu. Pentru filosoful Karl Popper, un design al societății care să evite acumularea puterii politice. Dar și în responsabilitatea individuală. Sensul democrației e să evite dictatura și să protejeze statul de drept. Democrația nu e o formă de suveranitate, nu este, efectiv, puterea poporului, ci evitarea celui mai mare Rău pentru popor, dictatura, asta chiar în pofida scorului la urne. Dar e nevoie de o lungă tradiție pentru a face posibilă democrația liberală, spune într-un alt eseu Karl Popper.

Popper

Karl R. Popper, Lecția acestui secol 

EdituraNemira

Anul apariției: 1998

Nr. de pagini: 160

ISBN: 973-569-291-2

 

 

 

 

 

Aviatorul

Evgheni Vodolazkin, Aviatorul 

EdituraHumanitas

Traducerea: Adriana Liciu

Anul apariției: 2017

Nr. de pagini: 368

ISBN: 978-606-779-205-8

Cartea poate fi achiziționată de pe elefant.roLibris.ro sau de pe site-ul editurii

 

Share.

About Author

Avatar photo

Vă spun sincer, aș vrea să citesc mai mult. Dar nici cititul și nici scrisul nu sunt un job. Lucrez ca informatician și citesc sau scriu în timpul rămas liber. Sunt și scriitor. Și mai intră uneori în conflict timpul pentru lectură cu cel pentru scris... Am, mai degrabă, lungi perioade în care citesc, apoi altele în care scriu. Am debutat în 2010 cu „Gimnastul fără plămâni”. Poezie. Apoi au urmat la foc automat, erau aproape scrise, „Hotel în Atlantida” și „Lumea e o pisică jigărită”. Am continuat cu proză scurtă, „Orgoliul” și „Plaja de la Vadu”. Acum scriu un roman. Dar mi-aș dori să am mai mult timp pentru literatură. Și le mulțumesc prietenilor care îmi vorbesc de cărți bune și mă ademenesc să le citesc. Asta îmi propun și eu în aceste mici cronici, să vă momesc să cumpărați cărți. Și să vă îmbogățiți citindu-le!

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura