O cărticică scurtă & nervoasă

Cum să nu le iei oamenilor libertate promițându-le îndeplinirea profețiilor istorice

Istoricismul… Dar iată că nici bine n-am început să scriu această cronică și deja corectorul Microsoft Word începe să-mi dea de furcă. Nu cunoaște cuvântul istoricism… Păi nu prea are de unde… E un cuvânt inventat de filosoful austriac Karl R. Popper pentru a strânge sub o umbrelă comună teoriile care au plecat de la presupunerea că există un Sens, o Lege sau un Scop al Istoriei. Titlul cărții despre care voi vorbi în rândurile de mai jos, „Mizeria istoricismului”, este o replică la cartea lui Karl Marx, „Mizeria filosofiei”, carte care este o replică, la rândul ei, la cartea lui Pierre-Joseph Proudhone, „Filosofia mizeriei”. E un titlu provocator, care sare în evidență în ansamblul operei filosofului austriac stabilit în Anglia, ale cărui lucrări poartă titluri mai degrabă clasice, precum „Logica cercetării” sau „Societatea deschisă și dușmanii ei”.

„Mizeria istoricismului” este cartea în care Karl Popper a investit multă patimă. În pofida dimensiunilor reduse și a stilului foarte așezat și logic, are mult nerv și are o istorie foarte îndelungată. Ideile de la baza ei, critica felului în care s-a înțeles filosofia istoriei de la Platon, la Hegel și Marx, datează din 1920. Principiile generale ale cărții au fost conturate prin 1935. A fost publicată pentru prima dată în 1945. Ediția românească, cea din 1996, singura, de altfel, are la bază ediția din 1957. Tradusă de Dan Suciu și de Adela Zamfir cu sprijinul C.E.U Press și al Fundației SOROS pentru o Societate Deschisă România, cartea nu a mai fost reeditată și, din păcate, e plină de greșeli și se mai găsește doar prin anticariate. Merită o nouă ediție, mult mai îngrijită! Karl Popper, personalitate marcantă a întregului secol XX, a trebui să aștepte o viață întreagă pentru a-și vedea confirmate punctele de vedere despre istoriscism. A murit în 1994, al Londra, în plină glorie, prinzând căderea regimurilor totalitare pe care le-a criticat toată viața cu atâta inteligență. Celebrul miliardar George Soros, cel tot invocat de forțele politice naționaliste sau de cele dornice de acumularea iliberală a puterii politice, i-a fost student. Micuța carte are o dedicație cutremurătoare:

„În memoria nenumăraților oameni, femei și bărbați de toate credințele, națiile sau rasele care au căzut victime credinței fasciste și comuniste în Legile Inexorabile ale Destinului Istoric”

Ideile pe care le-a propovăduit Karl Popper sunt foarte importante pentru lumea în care trăim. Și le întâlnim nu numai citind cărțile lui Popper, ci și citind, spre exemplu, un filosof mai general, „practic”, ca Nassim Taleb, foarte apreciat azi sau un istoric precum Lucian Boia la noi. Mai multe puteți citi aici. Ideile lui Popper s-au impus atât în activitatea de cercetare științifică, dar și în istorie sau politică. De altfel, Karl Popper a reușit să le combine cu o măiestrie de invidiat și să redeseneze noi granițe atât pentru știință, cât și pentru filosofia istorie. A arătat că metodele celor două nu sunt atât de disparate pe cât se credea, chiar dacă nu se confundă. A reapropiat, așa cum doar un mare maestru al gândirii ar putea să o facă, științele naturii de cele sociale. Și a redat filosofiei demnitatea pe care o manie „științifică” prost înțeleasă i-o răpise vreme de un secol, dacă nu două. Marx afirma sus și tare: „Filosofii n-au făcut decât să interpreteze lumea. Problema este de a o schimba.” Am putea să ne uităm la Karl Popper ca la un gânditor care, în fața acțiunii oarbe, redă măreția gândirii, a reflexivității, a spiritului critic. Și iată cum dă de pământ cu istoriciștii:

„Însă doctrina lor despre legile istorice de succesiune este, după părerea mea, doar puțin mai bună decât o colecție de metafore greșit utilizate.” Sau, altundeva, „Eu sunt pregătit să-mi însușesc această bază comună de discuții pentru a critica istoricismul, considerându-l o metodă modestă, incapabilă să dea rezultatele promise.”

De subliniat e faptul că în „Mizeria istoricismului” nu avem de-a face cu o critică oarbă. În prima parte a cărții sunt prezentate principalele ramuri ale istoricismului, cea anti-naturalistă și pro-naturalistă, fiecare cu trăsăturile ei, pentru ca apoi să fie dărâmate rând pe rând în cea de-a doua parte a cărții. Iar ori de câte ori ceva este dărâmat, altceva este pus în loc. Mai mult, Karl Popper atrage atenția că nu toate aspectele istoricismului i se par greșite și nu ezită să fie de acord cu anumite afirmații particulare. Însă ceea ce contează cel mai mult, interpretarea Istoriei ca având o Lege a ei, un Sens ascuns, este negat vehement. Istoria nu are un sens ascuns și nu există nicio profeție care să se împlinească pe măsură ce ea curge. Dar asta nu înseamnă că nu putem vorbi de orientări istorice, care se pot observa sau de anumite tendințe. Ceea ce neagă Karl Popper nu este nici măcar o anumită logică din spate, ci doar ideea de sens ascuns care se împlinește, idee de bază a marxismului. Pentru că tocmai o astfel de filosofie, născută, credea Marx, să redea libertatea, o încătușează. Iar cei care au crezut că împlinesc profețiile istorice nu s-au împiedicat niciodată de câțiva oameni, adică milioane, pe care i-au aruncat în pușcării. A spune că Istoria nu are un sens ascuns, înseamnă abia acum a reda cu adevărat libertatea omului de a-și construi propria istorie. E ceea ce spune și Boia atunci când vorbește de imaginar. La istoricul român, istoria este caligrafie, la Popper este doar o istorie între altele: o istorie a culturii, una a raporturilor economice etc. În „Mit și istorie în conștiința românească”, Lucian Boia investighează școlile de istoriografie românești și arată efectiv felul în care s-a scris istoria. Și afirmă, la unison cu Popper, faptul că istoria nu are un sens ascuns și că vorbim de proiecții și de interpretări istorice, nu de Istorii așa cum au fost ele în realitatea lor palpabilă.

Care sunt cele câteva învățături fundamentale pe care le desprindem din lectura lui Karl Popper? Sunt câteva lecții pe care doar un mare filosof le putea oferi umanității. În primul rând, faptul că între științele sociale și științele naturii nu există diferența pe care, de-a lungul timpului, am vrut să o vedem, diferență care a lăsat științele sociale în urmă și a născut monștri totalitari în istoria secolului XX. Desigur, nu sunt totuna, dar cei care au despărțit cu toporul sociologia și istoria de fizică și de chimie nu au înțeles prea bine cum funcționează știința… Fie au crezut că este mai precisă decât este în realitate, fie au absolutizat caracterul umanist al primelor, dând frâu liber imaginației revoluționare, totalitare. Apoi, Popper a rescris întrebarea fundamentală a politicii. Dacă, până la el, toți s-au întrebat „Cine ar trebui să conducă în societate?”, Popper a întrebat „Cum ne apărăm noi, societatea, indiferent cine ne-ar conduce?” A mutat centrul de gravitație de la acumularea puterii la disiparea ei. Popper insistă pe tradiții democratice, pe instituții puternice, pe societate civilă și pe concurența liberă între teorii. Vede în democrația liberală o tradiție care se construiește foarte greu, de-a lungul mai multor generații. Iar critica, falsificabilitatea teoriilor, în terminologia lui Popper, adică posibilitatea de a le demonstra ca fiind false este cel mai mare aport al lui Popper. Practic, a mutat accentului către testarea teoriilor și critica lor. Concurența liberă între teorii duce la adevărata cunoaștere, nu impunerea unei teorii „luminate”, „absolute”. Iar asta nu doar în fizică, ci și în istorie. Doar o societate liberă, deschisă, permite teoriilor științifice să fie concurente, chiar dacă se exclud reciproc. Este raționalismul pe care Popper îl readuce la lumină, de data asta sub forma criticii libere a ideilor.

Într-o lume dominată, la începutul secolului trecut, de anti-occidentalism și de un fel de misticism istoric reluat sub noi forme, Karl Popper se crede un iluminist, apără valorile occidentale și se consideră mai degrabă contemporan cu Immanuel Kant decât cu Oswald Spengler sau René Guénon, gânditori care au vorbit despre decăderea culturii occidentale. Iar în locul utopiilor sociale, a descoperii legilor care se auto-împlinesc în istorie, ca la Hegel și Marx, Karl Popper ne propune să facem ceva practic, pe măsura noastră. Ajutăm mult mai mult umanitatea combătând foamea, poluarea sau inechitățile sociale, proiect pe proiect și apărând cadrul democrației liberale, care oferă câmpul larg al dezbaterii critice, singura care duce la cunoaștere și care ne conferă libertate.

„Istoricismul este o mișcare doctrinară foarte veche. În forma sa cea mai veche, cum ar fi doctrinele ciclurilor de viață a orașelor și raselor, precede credințele teologice conform cărora ar exista un țel ascuns în spatele deciziilor aparent oarbe ale soartei. Cu toate că această divinizare a țelurilor ascunse este foarte îndepărtată de modul de gândire științific, a lăsat urme de neconfundat chiar și asupra celor mai moderne teorii istoriciste. Fiecare versiune de istoricism exprimă sentimentul că este împins în viitor de forțe irezistibile. Istoriciștii moderni par, totuși, să nu fie conștienți de vechimea antică a doctrinei lor […] Revoluții importante au apărut și înainte de vremea noastră și începând cu epoca lui Heraclit schimbarea a fost iar și iar redescoperită. A prezenta o idee atât de venerabilă drept recentă și revoluționară trădează, cred, un conservatorism inconștientizat.”

Karl R. Popper, Mizeria istoricismului