Unora le place Lucian Boia – Despre imprevizibilitatea istoriei, o paralelă între Boia, Taleb și Kahneman

Scriitorului Octavian Miclescu, căruia nu îi place Lucian Boia

Nu exagerez atunci când spun că Lucian Boia este istoricul care iscă cele mai aprige discuții pro și contra în România de azi. S-a întâmplat să fie huiduit și în librării, la fel cum se întâmplă des în cafenele. Dacă vreau să discut în contradictoriu ore întregi la masă, spun doar „Îmi place Lucian Boia!”. Apoi avem nevoie de arbitru care să numere punctele.

Afirmația despre Basarabia, actuala Republica Moldova, care s-a desprins din Moldova de dinainte de România, nu a participat la momentul Unirii și a stat prea puțin cu noi, deci nu are efectiv o mentalitate românească, e folosită din plin de socialiștii pro-ruși de peste Prut. Am auzit-o zilele astea la Igor Dodon. Și ne lezează foarte adânc sentimentele unioniste. România s-a format pe unitate de limbă, deci e logic ca… Da, spune Boia, argumentul unității de limbă este unul tare, dar nu e singurul. O națiune înseamnă mult mai mult… Însă e suficient pentru ca istoricul să-și facă mulți dușmani de ambele maluri ale Prutului. Pentru ca tabloul să fie complet, adăugați și afirmația despre faptul că am putut emite pretenții etnice asupra Ardealului, dar nu și pretenții istorice… Chiar dacă „invocarea insistentă a dreptului istoric dovedește dificultatea adaptării la lumea de azi”. Înțelegi, iată, de ce Lucian Boia deranjează atât de mult. Spune cu o voce plată niște lucruri care zgândăresc cele mai profunde pasiuni naționale ale românilor.

Deja știam încă dinainte de a o citi ce scrie Lucian Boia în cea mai recentă carte, „Un joc fără reguli. Despre imprevizibilitatea istoriei.”, abia lansată la Târgul Internațional de Carte Gaudeamus din noiembrie 2016. Titlul este edificator, sunt idei pe care Boia le dezvoltă pe larg în alte părți. Poate că actuala carte e „cea mai scurtă sinteză” din gândirea lui Lucian Boia, din felul în care înțelege el mersul istoriei și din recomandările lui de interpretare. Iată de ce îmi place Boia: are o filosofie a istoriei, iar istoria trebuie citită cu mare atenție. Are și curajul de-a ne scutura galeria de mituri naționale, gest cu atât mai important în aceste zile, când pe tot continentul se reaprind sentimentele naționaliste în detrimentul construcției europene. Aud printre politicienii de azi că „e nevoie de un partid naționalist”… „Nu, nu e nevoie de așa ceva”, replic, „la fel cum nu e de la sine înțeles că avem nevoie de scandal, dezbinare sau război”.

Boia îl amintește pe Taleb în această carte a lui, dar am impresia că l-a citit pe fugă. Sau că nu s-a aplecat suficient asupra lui. Sunt mult mai multe asemănări între Taleb, Kahneman și Boia decât vrea istoricul nostru să admită. Bine, Kahneman nu face afirmații despre istorie, dar le face Taleb pornind de la cercetările despre erorile cognitive ale lui Kahneman. Voi face și eu o paralelă despre felul în care interpretăm istoria, cărțile istoricilor ascund multe biasuri cognitive.

Pentru Taleb, piatra de încercare a cunoașterii este predicția. Poți să prezici, deci cunoști. Nu poți, atunci nu cunoști. Așa e și cu istoria. Dacă nu îi putem prezice mersul înainte, înseamnă că nu o cunoaștem cu adevărat. Și nu putem prezice, spun, la unison, Boia și Taleb. Facem, mai degrabă, un fel de „predicții retrospective”, adică, după ce s-au întâmplat faptele, explicăm că era logic să fie așa. Dar acea „logică” noi nu o vedem dinainte, e doar o explicație pe care noi o scornim după cum am văzut cum stau, de fapt, lucrurile. Toți se îmbulzesc să explice de ce a câștigat Trump, dar mai nimeni nu-l vedea președintele Statelor Unite înainte. Acum este evident ceea ce înainte era de necrezut.

„Istoria nu se repetă”, spune negru pe alb Boia. A face predicții despre viitor pe baza studiului trecutului este o mare greșeală, spune Taleb. Pentru asta, el folosește metafora curcanului. Dacă ar aplica regula desprinsă din propria lui istorie de o mie de zile, curcanul ar trebui să se îngrașe și să huzurească în continuare. Dar curcanul e tăiat de „Thanksgiving”, deci e complet falsă predicția viitorului pe baza propriei istorii.

Boia folosește o altă metaforă. Se folosește de celebrul tabloul al lui Magritte care înfățișează o pipă și sub care scrie „Aceasta nu este o pipă”. Nu e o pipă, e reprezentarea unei pipe. Așa e și istoria, cea scrisă, e o reprezentare a Istoriei, cea adevărată, întâmplată și pe care o cunoaștem prea puțin în realitate. Ba chiar istoria e o reprezentare „la mâna a doua”, folosim drept izvoare istorice alte scrieri, care, la rândul lor, sunt tot reprezentări subiective. Și asta ne face să ideologizăm trecutul, să-l supunem regulilor prezentului. Proiectăm retrospectiv tot felul atitudini și de concepte care nu au avut de-a face cu acel moment istoric. Vedem investitori liberali în expansiunea pe aceste locuri a Imperiului Roman. Estimăm PIB-ul Chinei într-un moment care n-avea nicio treabă cu înțelegea actuală a economiei. Sau, ca să revin la afirmația de la început, „românizăm” Unirea lui Mihai Viteazul sau Moldova lui Ștefan cel Mare în niște momente în care nu exista o ideologie a statelor naționale.

Aruncăm asupra istoriei o coerență care nu-i este proprie. Inventăm fantezist niște țesături de explicații care au, de cele mai multe ori, doar tangențial legătură cu realitatea istorică. Căutăm și vedem cauze acolo unde nu-s. „Istoria autentică e un amalgam nediferențiat de neîncetată fierbere. Operațiunea de disciplinare și sistematizare ne aparține. Istoricul e un neobosit făuritor de coerență”, spune Boia. Kahneman împarte gândirea umană în două mari sisteme: Sistemul 1 și Sistemul 2. Primul e gândirea intuitivă, cea mereu trează, care trage concluzii și fără să știm. A doua e gândirea „așezată”, algoritmică, consumatoare de energice. E atunci când ne suflecăm mânecile și ne spunem „Hai s-o rezolvăm și pe asta!” Mai multe puteți citi aici. Istoricul de care vorbește Boia are ceva puternic în comun cu Sistemul 1 sugerat de Kahneman: ambii vor să arate că lumea înconjurătoare este mai coerentă decât în realitate. Simțim că ni se trage preșul de sub picioare dacă nu avem o lume ordonată împrejur. Asta și cu riscul de a o forța. La fel și cu istoria, spune Boia. Și nu am ezitat niciodată să „confecționăm” istorii sau să aruncăm concepte actuale asupra trecutului, după cum am arătat mai sus.

În „Lebăda neagră”, carte elogiată de Lucian Boia, Nassim Taleb schițează o umanitate care, în loc să înainteze triumfător și liniar, mai degrabă dansează ambiguu printre evenimente extreme. Ca-n pinball, dacă vreți. Evenimentele neprevăzute și extreme joacă un rol determinant în istoria umanității, nu există decât perioade scurte de progres liniar și previzibil. Fix asta spune și Lucian Boia. Și nu de acum, nu e consecința lecturii lui Taleb, ci demult. Cum ar fi fost istoria noastră dacă geanta în care se afla explozibilul destinat asasinării lui Hitler nu ar fi fost mutată accidental la celălalt capăt al mesei? Sau cum ar fi fost cursul istoriei dacă Gavrilo Princip, studentul sârb care l-a asasinat la Sarajevo pe moștenitorul tronului Austro-Ungariei, rata ținta și umanitatea nu ar fi plonjat în Primul Război Mondial? Oricum o dăm, istoria nu are un plan. Ea apare la confluența dintre evenimente neprevăzute, care o influențează decisiv. Azi vedem lebede negre, metaforă a imposibilului mai demult. „Viitorul nu există”, spune Boia. „Și, neexistând, nu ascunde niciun proiect, niciun scenariu, nicio direcție…”

Ajungem la ultimul mare punct de conexiune între Taleb și Boia: norocul! În toată această lume dominată de evenimente extreme, spune Taleb, norocul este cel care ne dă, cu adevărat, șanse egale. Talentul tinde să ne separe, norocul aplatizează diferențele. „Istoria ne invită și la jocuri de noroc, nu doar la inteligență”, îi dă Boia dreptate. Națiunea română a avut, pur și simplu, noroc în ambele momente ale unirii. Voi încheia această mică paralelă cu un citat din Boia, potrivit Zilei Naționale de 1 decembrie. Pentru mai multe detalii, vă invit să citiți cartea. E scurtă, concisă, bogată în idei. Se citește în câteva ore.

„Nu este deloc sigur că, dacă n-ar fi fost dublul noroc de la 1859 și 1918, România s-ar fi putut constitui oricum, pe alte căi, prin alte mijloace. Ne putem imagina tot felul de scenarii […] Condiții ideale pentru România precum cele oferite de istoria reală la sfârșitul anului 1918, cu greu ne-am putea închipui în alte circumstanțe istorice.”

Lucian Boia, Un joc fără reguli. Despre imprevizibilitatea istoriei

Editura: Humanitas

Anul apariției: 2016

Nr. de pagini: 112

ISBN: 978-973-50-5479-3

Puteți achiziționa  cartea de pe Libris.ro sau de pe site-ul editurii.