„Nautilus” de Ioana Bâldea Constantinescu

Autism, Renaștere, Hesse. Ce au în comun cele trei universuri? O carte, o singură carte.

În „Narcis și Gură de Aur” episodul ciumei este redat de-a lungul multor pagini, sub forma căutării de sine a personajului, căutare care impune implicit și renunțare la cele lumești (inclusiv la cei dragi). Deși Hesse a preferat să nu cantoneze temporal foarte bine acțiunea, în fond aceasta putând avea loc oricând, de-a lungul unei istorii personale, când ajungem la paginile dedicate acestei epidemii de neoprit începem să înțelegem de ce autorul a preferat această lipsă efectivă a granițelor spațiale și temporale.

Când ne gândim la perioada Renașterii mulți dintre noi avem atitudini pline de prejudecăți, indiferent din ce unghi am aborda acest fenomen istoric. Pentru că Renașterea nu este doar o epocă istorică, ci și un fenomen cu adevărat aducător de schimbare în toate planurile vieții cotidiene. Pregătiți sau nu pentru aceste schimbări, unii oameni au încercat să nu se lase duși de val, alții au încercat să înțeleagă și să dea un sens schimbărilor și prefacerilor la care asistau, dar cei mai mulți s-au lăsat copleșiți de deschiderea actului cunoașterii la care asistau cu uimire, spaimă sau chiar încremenire.

„Totul pe lumea asta călătorește și nimic nu se schimbă, se gândea Albert în ziua aceea fără urmă de soare pe cer. 3 iulie 1600. Pierduseră Nieuwpoort. Pierduseră peste douămii de oameni. Albert se ruga pentru sufletele lor și, pentru prima dată, simțea că se clatină în rugăciunea lui. Îi era greu să gândească în archebuzieri și linii de atac. Acea nefericită linie a doua, pierdută aproape în întregime… Corpul de elită al lui Albert, lovit atât de crunt. Monroy, Villar, Sapena, Ávila. Los tercios. De neînlocuit. Rușinea de a pierde în fața olandezilor. Spectrul lui Filip, necruțător, atât de ușor de ghicit în liniile chipului Isabelei. Înfrângerea. Alfred se tăvălise de multe ori în păcatul disperării, dar niciodată nu simțise nevoia să i se abandoneze ca acum. Avea o carieră militară deplorabilă. O datorie de onoare în continuă creștere. O țară în eternă revoltă de condus. O pălărie de cardinal abandonată în pripă. O soție greu de înțeles. O viață încărcată de vină și lipsită de plăceri. Și acum avea și Flandra asta cu miros de mare și de moarte. Două mii de oameni pentru un cuib de pirați. Ce risipă imposibilă! Se simțea încontinuu abandonat într-un haos, care-i hrănea parcă și mai aprig nevoia viscerală de ordine, de sens al unei vieți care părea să se închege din succesiuni de accidente.”

Când a fost însărcinată o bună prietenă a trăit una dintre cele mai mari spaime – să nu cumva să dea naștere unui copil cu autism. La unul dintre acele controale obligatorii din timpul acestei perioade, medicul la care a mers a ținut să-i spună sec și fără prea multe menajamente că există un foarte mare risc în acest sens; drept urmare a trebuit să facă o amniocenteză care a lămurit lucrurile, numai că timpul scurs între cele două episoade a părut etern și neaducător de nimic bun. Știa cât de greu este să crești un copil autist în România, știa cât de puțini pregătiți suntem în acest sens, știa de toate avatarurile prin care trec zilnic părinții unor astfel de copii și mai știa cât de puțină deschidere există în direcția acceptării, înțelegerii și incluziunii sociale a unor astfel de copii.

„Arabella se ridică, se apropie de el și îl ia în brațe strâns, strâns, strâns o secundă, două, trei, patru, cinci, șase, șapte, opt, nouă, gata. A trecut. Sângele gâlgâie mai molcom, în luptă cu acizi care se cer neutralizați. Sunetul lingurii de plastic lovind castronul de plastic în aceeași cadență, mușchii rigizi. Octavian nu mai e. A plecat acasă la el, poate că dă din mâini și strigă acum disperat să-l ajute cineva. Arabella plânge în hohote cu capul pe pieptul lui. Îl strânge tare, fără să-și dea seama că pe sub tricou degetele ei lasă deja urme vineții. În venele ei e un haos microscopic și tâmp de colesterină și fribogen, cu sunetele vocii lui Octavian tezaurizate, păstrate acolo, într-o coerență plasmatică. Vocea lui e proteina ei de coagulare. Fără ea nu mai rămâne nimic. Doar disperare în cheaguri. Focare albe de fibrină și absurd. Arabella plânge conștientă ăc plânsul ei va acoperi, la un moment dat, ritmul sacadat al lingurii și atunci să te ții. Mai bine s-ar controla acum, s-a mai întâmplat și o să se mai întâmple. În primii ani a citit așa de mult despre lucrurile astea cât să-i ajungă pentru mai multe vieți, dar nu ești pregătit. Niciodată nu ești pregătit…

Când se termină, pentru că se termină, întotdeauna, Arabella se ridică și își șterge ochii cu șervețelul de sub cotul lui Octavian. Fetița țopăie veselă pe potecuță, uf, ce bine c-am scăpta de urșii ăia, nu s-a întâmplat nimic, chiar nimic. Octavian desenează cu degetele în urmele lacrimilor ei de pe mușamaua roz. De la Madame Hugo urcă, prin geamul crăpat al bucătăriei, miros de biscuiți puși la copt. Arabella îi dă Lunei mesaj cu ia biscuiți. După care sună. ”

Despre toate acestea am gândit când am citit „Nautilus”, cel de-al doilea roman al Ioanei Bâldea Constantinescu. Era de mult timp pe noptieră, aștepta cuminte timpul ei. Mi-am dorit foarte mult să o citesc când am puțină liniște și poate că de aceea resimt timpul trecut de la primirea ei și până la lecturare ca fiind unul puțin prea lung. Citisem „Dincolo de portocali” și eram pregătită pentru o nouă imersiune într-un univers literar atipic, construit din n fațete care se îmbină în cel mai uman și firesc mod cu putință; vorbim de un univers interior atât de bogat în dantelării dintre cele mai fine, încât uneori avem impresia că ne rătăcim într-un labirint al preaomenescului din care nu avem scăpare. Dar autoarea are grijă să ne scoată la timp din tot acest amestec de linii drepte și cotituri neașteptate, din acest melanj de urâțenie și frumos și să înțelegem, în final, că fiecare epocă istorică a avut spaimele ei, dar că depășirea lor a ținut de nivelul de înțelegere al fiecăruia în parte. Merge mai departe și se înţelepţeşte cu fiecare pas cel care reușește să vadă dincolo de primul pas, cel care vede orizontul.

Cei care au citit „Dincolo de portocali” sunt deja obișnuiți cu stilul narativ specific Ioanei Bâldea Constantinescu; mie îmi este foarte dragă acestă scriitură, pentru că denotă multă cultură generală, multă acribie, atenție pentru detaliu, documentare asiduă și mers până în pânzele albe atunci când un detaliu cât de mic îi solicită atenția. Regăsiți și în „Nautilus” pasiunea autoarei pentru metropole, de data asta Parisul contemporan, pe ale cărei străzi ai impresia că te plimbi la pas alături de Octavian, Arabella și Luna, ori ai impresia că ai uitat să cobori la stația potrivită de metrou. Desigur, pasiunea pentru unicorni, pentru istoria din spatele unui anumit tablou celebru ca formă de realizare, dar și din punctul de vedere al istoriei din spatele lui (vă las să aflați singuri despre ce tablou este vorba). Cât despre Nautilus și poveștile care se țes în jurul lui ce să mai spun, Yaakov vă va duce cu el în propriul lui laborator alchimic, acolo unde leacurile pentru diferite boli, dar și rețetele pentru o frumusețe supremă și fără de moarte sunt ascunse între falduri de mătase, broderii sofisticate și pasiuni ucigătoare. Dacă în „Dincolo de portocali” ați fost delectați cu rețete culinare care mai de care mai aromitoare, de data asta aflăm că pudra de nautiluși, amestecată cu pudră din pietre prețioase fac minuni în cazul ciumei. Da, cu ajutorul acestor leacuri scapă puțini, extrem de puțini, dar scapă. Și ei duc povestea mai departe, care poveste a ajuns pe firul narativ al Ioanei Bâldea Constantinescu până la noi, cititorii de astăzi.

„Se spune că La Reine Blanche se temea de întuneric. Că-i ruga pe toți cei care văzuseră vreodată marea să-i descrie în amănunt mișcarea valurilor, până amețeau sub efectul propriilor istorisiri. Că ar fi existat undeva, într-un manuscris căruia i s-a pierdut urma, o pagină cu un β pictat cu albastru și auriu, împodobit cu dragoni, crini, scoici și boabe roșii de ilice, zămislit pe fila poroasă a pergamentului de însăși regina. Că suferea, încă de tânără, de dureri de oase care o țineau trează noaptea. Că se temea cumplit de ciumă. Că, în ciuda frumuseții ei, ura oglinzile. Că s-a îngrijit toată viața de văduve, orfani și săraci, trecându-și mereu faptele bune sub tăcere. Că nu ar fi suferit gustul dulce. Că avea o bibliotecă imensă, în castelul ei de la Paris, în rafturile căreia, ascunsă într-o casetă incrustată cu rubine și le lys d´or, păstra o carte adusă de îngeri. Se spune că micuța Jeanne era răsfățată și că Monsieur Joseph nu prea era văzut à la messe. Că văduva cea tânără ura balurile. Că avea un inel cu diamant de mărimea unui pumn de copil, dăruit de vremelnicul ei soț. Că vorbea cu animalele. Că era o bună tacticiană și că intermedia adesea tratate de pace cu ochiul atent al unui general, ascuns combantanților de o grație aproape nepământească.”

„Nautilus” este mai mult decât un roman, mai mult decât o simplă lectură. Dacă vă doriți să aflați mai multe despre o epocă istorică care pare mult prea complicată, ei bine, puteți începe cu această lectură. Vă va deschide pofta de cercetat și, mai ales, vă va arăta că lucrurile și faptele istorice complicate pot fi înțelese, dar cu condiția să le desfaceți în secvențe sau părți componente. Cât despre autism și dramele din spatele acestei boli, mă bucur mult că Ioana Bâldea Constantinescu a ales să vorbească despre un subiect atât de sensibil într-un mod cât se poate de documentat (da, da, în paginile dedicate lui Octavian se află multă cercetare și mult interes pentru tot ce înseamnă comportament autist) și atât de cald, de uman.

Vă recomand „Nautilus” nu doar ca o lectură de vară, ci ca pe un început. Dacă sunteți în căutarea de noi orizonturi, de un „altceva”, ei bine, acest roman este ceea ce vă doriți. Iar eu îmi doresc ca Ioana Bâldea Constantinescu să mă surprindă și de acum înainte.

Editura: Humanitas