Când vânătoarea se transformă în căutare de sens – Foxfinder la Excelsior

Pe pliant, dar și în comunicatul de presă citit cu mult înainte să fiu în sală (ca spectatoare) am văzut vârsta 14+ și m-am întrebat oare de ce. Piesa a câștigat Papatango Theatre Company new writing competition în 2011 și a cunoscut o nouă punere în scenă în 2018. Dacă ne uităm pe site-ul autoarei, Dawn King, a fost și rămâne un text bine cotat de jurnaliștii culturali și critica de specialitate din spațiul Albionului. Citind piesa (sau măcar rezumatul acesteia) rămâi cu ideea că da, e un text foarte bun pentru adolescenți și adulți, deci limita de vârstă impusă de echipa Teatrului Excelsior nu derivă, totuși, din dificultatea de înțelegere a mesajului acestuia, nici nu e presărat cu injurii la tot pasul. Și atunci, de ce această limită de vârstă? Ei bine, am găsit răspunsul la întrebare abia la finalul celor două de spectacol, în scena unui viol. Atunci, la acel moment, vechea întrebare a fost înlocuită de una nouă: nu se putea rezolva altfel această scenă?

credit foto Cosmin Ardeleanu

Unul din romanele americane de început de secol XX începe cu descrierea unui tapet cu vulpi, iar musafirul intrat în vila somptuoasă va rămâne în minte cu detaliile acestui tapet. Vânătoarea de vulpi a fost multă vreme o necesitate, în zonele devenite mediu perfect de viață pentru acestea. Activitate economică, înainte de a fi sport sau doar o formă de loisir, vânătoarea avea reguli bine puse la punct, iar vânătorii asociații în interiorul cărora fiecare își cunoștea foarte bine rolul. Din motive evidente pentru oricine, vânătorile de vulpi chiar au fost o necesitate, pentru că înmulțirea lor necontrolată ar fi pus în pericol efectivele de animale de la fermele din zonele respective. În Foxfinder, textul lui Dawn King, se pomenește despre aceste ferme, numai că ele nu sunt exclusiv de animale, ci proprietarii acestora au și terenuri pe care cultivă cartofi sau, de ce nu, praz. Ploaia nesfârșită justifică semiumbra în care este scăldată scena (până la un punct) și pune în pericol aceste culturi, pentru că terenurile erau deja inundate la momentul sosirii „căutătorului de vulpi”. Trimiterile la măsurile economice luate de guvern sunt strecurate când și când în text, suficient cât să mă facă să-mi doresc o mai bună speculare a relației dintre individ și comunitate din această perspectivă, dar n-a fost să fie (din punctul meu de vedere).

credit foto Cosmin Ardeleanu

Spectacolul așa începe, cu așteptarea lui William Bloor (Dan Pughineanu) de către cei doi soți Covey, Samuel (Bogdan Nechifor) și Judith (Dana Marineci). Samuel se pregătea să meargă să dea de mâncare la vaci, în timp ce Judith încerca să facă orice, numai să-și ocupe mintea. Familia va deveni gazda căutătorului, de o vârstă foarte crudă (n-are nici 19 ani), iar toată ordinea casei va fi dată peste cap de cercetările acestuia. Vânătoarea de vulpi devine o vânătoare de detalii casnice și de surse ale dramei trăită de cei doi soți, care în urmă cu mai puțin de un an și-au pierdut copilul de nici patru ani. O curiozitate suspectă și morbidă de care-și dă seama prietena lui Judith, Sarah Box (Oana Predescu), cea care nici nu crede că mai există vulpi în zonă; chiar dacă pământurile cultivate duc spre pădure, vulpile n-au fost văzute în zonă de foarte mulți ani. Dincolo de această vânătoare de vulpi care se transformă într-o adevărată vânătoare de vrăjitoare, rămâne tragedia oamenilor locului: izolarea, dependența de recoltele pământului și clima deloc prietenoasă cu oamenii pun în pericol, la propriu uneori, viețile băștinașilor, astfel încât plecarea lui Sarah și a familiei acesteia pare perfect justificată. Pentru că nu acuzele lui William Bloor îi determină pe aceștia să plece (la prima citire a textului, așa pare), ci tot ce se întâmplase (sau tot ce-ar fi trebuit să se întâmple și nu s-a întâmplat) în ultimii ani. Cele două drame familiale nu se intersectează, cum era de așteptat, ci devin două povești aduse pe rând, în fața spectatorilor. Evident, tragedia familiei Covey devine epicentrul spectacolului și din această poveste încep să se ivească firele de legătură cu drama familiei vecine, dar și cu drama personală a lui William. Autoflagerea acestuia, care se produce noapte de noapte, nu este justificată prea mult de autoarea textului, ne lasă pe noi, cei din sală, să deducem dacă e rodul unei educații religioase foarte dură sau rodul unei inadaptări sociale transformată în timp în tulburare a minții.

credit foto Cosmin Ardeleanu

Trama poveștii – salvarea fermei de la desființare – devine pretext pentru rezolvarea problemelor dintre cei doi soți. Oameni ai locului care par din ce în ce mai copleșiți de problemă și incapabili să găsească soluții pentru acestea. Nimic nou din acest punct de vedere, s-au mai scris texte dramaturgice cu sau pe aceste teme. De aceea, din acest punct de vedere, așteptările mele au fost oarecum înșelate. Așteptam ceva mai mult (sau mai profund?) de la text, dar și de la regie. Chiar dacă distribuția a fost aleasă foarte bine și actorii sunt într-o formă de invidiat, tot nu înțeleg de ce să montezi un astfel de text pe scena unui teatru pentru adolescenți și tineri. Ce dileme morale sau de orice altă natură le ridică acest text tinerilor care vin la teatru astăzi sau mâine? Confuziile mele au fost alimentate și de o scenografie pe care o găsesc haotică pe alocuri, pentru că panourile uriașe de lemn, care joacă rol de pereți ai casei și care sunt plimbați de actori și tehnicieni în funcție de momentele de joc nu aduc niciun plus de valoare nici textului în sine și nici conceptului regizoral. Spectatorul se trezește aproape instantaneu în bucătăria soților Covey, pentru ca în nici două minute să fie în plin câmp, pândind nu știu ce năluci în zare, dar schimbarea de decor care se produce nu justifică aproape deloc circulația panourilor în scenă. Se prea poate ca aici să fie o problemă de gust (estetic personal), pur și simplu, de aici și rezervele mele cu privire la lighting design, care ar fi trebuit să urmărească îndeaproape mutările elementelor de decor, dar în realitate au fost mult prea puține schimbări de tonalitate a luminii care să vină în sprijinul poveștii.

credit foto Cosmin Ardeleanu

Cu toate rezervele mele, spectacolul rămâne unul bun, actorii sunt în mare formă, se simt bine în rol(uri) și, mai mult decât atât, înțeleg să pună nuanțe în anumite momente. Singurătatea, depresia profundă, deziluzia sunt scoase la scenă, rând pe rând și capătă sens pe măsură ce schimburile de replici se adună în jurul acestor trăiri. E un subiect care poate da de gândit tinerilor, pentru că soluțiile nu vin aproape niciodată de unde te aștepți și niciodată nu sunt simplu de pus în practică. Bogdan Nechifor este un tată distrus de pierderea copilului, măcinat de vină, care nu reușește să găsească drumul spre echilibru. E un rol care i se potrivește mănușă, mi-a adus aminte de performanța din Trilogia Minelor, pentru care a fost nominalizat la Premiile UNITER în 2022. Dana Marineci se desfată în rolul de tânără soție care și-a pierdut copilul și odată cu acesta și soțul; din clipa aceea ea se luptă pentru supraviețuirea cuplului, muncește cât pentru doi la fermă și face tot posibilul să-l readucă printre vii pe soț. Judith încearcă să-și păstreze luciditatea, să nu se sperie, spre deosebire de cealaltă soție de fermier din spectacol, Sarah, care este jucată magistral de Oana Predescu. Un rol care-i pune în evidență capacitatea de a construi un rol din detalii, de a-l face credibil și celor mai puțin iubitori de teatru. E atât de naturală și pur și simplu fascinantă în momentele de panică totală. Dan Pughineanu pare că nu se simte încă pe deplin confortabil în rol, se prea poate să-i scape niște detalii, dar chiar și așa e un William credibil, un căutător de vulpi aflat perpetuu în căutarea mobilului acțiunii: vulpea. Celor patru li se alătură în distribuție trei căutători anonimi, care joacă rolul mulțimii, al comunității și, implicit, instanței morale. Ei asigură și momentele muzicale ale spectacolului, sunt pata de culoare (la propriu și figurat) a spectacolului, dinamici, dar poate că ar fi trebuit dat puțin mai mult sens prezenței lor în scenă.