Mihail Sebastian a avut șansa să trăiască în anii cei mai faști pentru cultura română; deși Carol al II-lea a intrat în istorie prin deciziile politice care au contribuit decisiv la ascensiunea extremei drepte (dezicându-se, totuși, de mișcarea legionară), până în punctul în care antisemitismul a devenit politică de stat, același monarh a fost inițiatorul uneia din cele mai bune politici culturale din toată perioada modernă și contemporană a României. Lui Carol al II-lea i se datorează apariția unor edituri și programe culturale (patronate de casa regală) care au accelerat dezvoltarea sectorului cultural și a artelor, în general. Paradoxul face ca aceeași perioadă să fie nefastă din punct de vedere politic – perioada interbelică marcată de ascensiunea extremelor de stânga și de dreapta în plan politic, cu consecințe imposibil de controlat în plan social, la care se adaugă cel de-Al Doilea Război Mondial cu ororile și milioanele de victime, cu bătăliile duse în numele unor cauze adesea absurde. Nu e de mirare că în perioada interbelică, în România, intelectualii ajunși la maturitate se văd puși adesea în situația de a alege între două extreme – fie de partea legionarilor, fie de partea comuniștilor (la acea vreme aproape inofensivi pentru clasa politică, ignorați complet de cei obișnuiți să conducă destinele țării de câțiva zeci de ani). Din punct de vedere numeric, intelectualii rămân o minoritate, puternică, dar care adesea se vede pusă în situația de a convinge cu orice preț pe oponenți că acțiunile și deciziile lor sunt benefice statului român. Conflictele sociale nu sunt deloc puține și adesea se soldează cu victime.
Mihail Sebastian este un intelectual de vârf al generației sale, dar înainte de orice, evreu. Iosif M. Hechter, așa cum îl chema în acte, romancier, dramaturg, eseist și publicist român născut la Brăila într-o familie de evrei, va ajunge în situația de a-și apăra originea cu prețul pierderii unor prieteni; în 1934 publică De două mii de ani…, cu o prefață de Nae Ionescu, urmată în anul următor de Cum am devenit huligan, două volume esențiale pentru cei preocupați de evoluția antisemitismului în România. Mihail Sebastian nu este singurul evreu care alege să scrie despre ce înseamnă să fii victima antisemitismului în România interbelică, dar trebuie consemnat faptul că el s-a remarcat ca scriitor – autor de romane și dramaturg – și a avut de suferit din cauza originii evreiești (i se interzice dreptul de semnătură pentru o anumită perioadă). De aceea, găsesc notabil efortul lui Ionuț Sociu și Alexandru Mâzgăreanu de a ridica un spectacol pe baza unui scenariu alcătuit din fragmente din Jurnal. 1935-1944, combinate cu scene din Jocul de-a vacanța. O întreprindere riscantă, pentru că menținerea în prim plan atât a scriitorului, cât și a omului cu toate preocupările sale poate deveni sursa unui eșec răsunător. Nu mă gândesc la faptul că spectatorii n-ar recunoaște pasajele din piesa care se joacă și astăzi pe diverse scene din România, ci la altceva: cât din personalitatea adevărată a scriitorului ajunge la cel din sală, astfel încât să înțeleagă că a fi evreu în România interbelică devenea adesea o povară imposibil de dus și sursă de conflicte interioare insurmontabile. Ionuț Sociu nu e la prima dramatizare, ceea ce se simte în felul cum a gândit structura scenariului, care are o anumită cursivitate, în schimb ideea regizorală nu mi s-a părut a fi pe măsura acestui demers. Deși tandemul Sociu – Mâzgăreanu își asumă scenariul, la finalul reprezentației am avut senzația că regizorul și-a pierdut personajul pe drum.
Cinci actori, cinci de Mihail Sebastian. Cinci voci ale scriitorului, care rescriu jurnalul la scenă deschisă, într-o încercare de a creiona epoca culturală și istorică în care i-a fost dat să-și trăiască tinerețea și maturitatea. De ce cinci de Sebastian? Poate pentru că în Jocul de-a vacanța sunt șase personaje, iar în Soare, amor și întuneric se vor juca scenele în care al șaselea personaj e mai puțin important sau total absent. Alternanța pasajele de jurnal cu cele din piesa de teatru nu este derutantă, cu ajutorul regiei, actorii reușesc să facă schimbul de personaje cu lejeritate, construcția de personaj fiind bazată pe un minim de gestică, dar cu maxim efect vizual. Costumele au marele merit de a-l determina pe cel din sală să nu uite când se petrece acțiunea; unde are loc aceasta devine aproape lipsit de importanță, semn că cei doi creatori ai spectacolului și-au dorit o meditație asupra condiției scriitorului de origine evreiască în general. După primele două scene mi-a fost clar că Mihail Sebastian este un (studiu de) caz, dar nu neapărat și reprezentantul unei tipologii anume, pentru că evoluția relației dintre Sebastian și actrița Leny Caler este firul roșu al întregii povești. Așa găsim și justificarea titlului ales, Soare, amor și întuneric, pentru că se știe, între cei doi n-a fost niciodată doar soare și armonie, și însăși destinul piesei Jocul de-a vacanța este unul aparte – scris special pentru Leny, montarea ajunge să fie scoasă din repertoriul curent al teatrului din motive ideologice; din fericire, interdicția n-a fost de lungă durată, dar chiar și așa decizia îl afectează profund pe scriitor.
Mi-ar fi plăcut ca relația dintre Leny și Mihail să fie mai bine evidențiată, să fie mult mai evidente sursele conflictului/conflictelor dintre cei doi; mi-ar fi plăcut ca scenele din Jocul de-a vacanța să fie mult mai bine delimitate, astfel încât scena în care radioul este mutat să aibă semnificația adevărată, încărcată de niște simboluri culturale specifice epocii (și care n-au fost deloc explicate din punct de vedere regizoral, cu alte cuvinte opțiunea regizorală nu este susținută și la nivel simbolic, ci rămâne doar în linia unui vizual foarte puternic, cu puternic impact de moment).
Așteptările mele au fost mari vizavi de acest spectacol, dar au fost doar parțial satisfăcute. Despre antisemitismul românesc și cauzele care au dus la cele trei pogromuri sau la deportarea evreilor români în lagărele naziste nu s-a vorbit încă destul, astfel încât să devină imposibilă repetarea lor. Există o literatură bogată în acest sens, alcătuită din memoriile celor care au trăit atunci sau ale celor care au suferit din cauza originii evreiești. Există literatură care tratează problema evreilor în spațiul românesc, după cum nici numărul studiilor de specialitate nu este neglijabil. Pe tot parcursul spectacolului am avut senzația că ceva important, ce ține de însăși subiectul propus, este sub semnul ratării. Poate că pentru nu mi-a fost foarte clare motivele pentru care relația dintre Leny și Mihail a fost mai tot timpul marcată de orgolii și limite născute dintr-un mental colectiv greu de gestionat la nivel conștient. Sau poate pentru că pasajele despre prietenii și colegii de generație ai scriitorului (și intelectualului) le-aș fi vrut mai bine tușate, astfel încât să se înțeleagă că atitudinile și opțiunile politice (de moment sau de durată, dar asumate) au generat conflicte interioare insurmontabile și greu de dus de către Sebastian. Despre moartea lui nici nu vreau să mai aduc aminte, pentru că momentul este expediat fără prea multe explicații, semn că atenția lui Sociu și Mâzgăreanu a rămas centrată pe alte aspecte.
Soare, amor și întuneric are marele merit de a naște întrebări în mintea spectatorului, ceea ce înseamnă mult într-o epocă în care viteza devine factor decisiv în tot ceea ce facem. Pentru că întrebarea odată născută, cere și răspuns, care nu se obține decât prin documentare, mersul la sursă. Mihail Sebastian este o personalitate a vieții culturale interbelice și literatura scrisă de el va fi citită în continuare. Dacă i se vor mai juca sau nu piesele, asta rămâne de văzut. Punctele tari ale spectacolului: actori (foarte) buni, în formă și cu poftă de joc, care-l iubesc pe Sebastian și care i-au înțeles și iertat slăbiciunile. Așa se face că am avut în fața ochilor un Sebastian privit din mai multe unghiuri, o personalitate complexă, abordată din mai multe perspective și a cărei evoluție a fost adesea marcată așa cum trebuie. Foarte bun în rol Paul-Ovidiu Cosovanu, poate cel mai în formă actor dintre toți cei cinci, dar nici Macrinei Bârlădeanu nu i-a ieșit deloc rău jocul cu personajele. Am văzut spectacolul pe scena Teatrului Odeon, în cadrul FNT 2026, de aceea trec cu vederea peste micile (mari) probleme tehnice (sunetul n-a fost deloc reglat, astfel încât actorii să se audă oriunde ar fi jucat și nici luminile nu mi s-au părut a fi adaptate la spațiul de joc).
O recomandare în loc de încheiere: dacă vreți să înțelegeți și mai bine povestea lui Mihail Sebastian, scriitorul cu origini evreiești, recomand să citiți cele două volume de memorii scrise de Serge Moscovici, Cronica anilor risipiți. Povestire autobiografică și După război la Paris. Cronica anilor regăsiți. Dincolo de relația de prietenie dintre Paul Celan, Ionuț Chiva și Serge Moscovici, în cele două volume veți găsi o mulțime de detalii despre principalele evenimente care au marcat decisiv destinele evreilor români și care au contribuit la decimarea comunităților evreiești din România.
*
Soare, amor și întuneric – Teatrul Tineretului Piatra Neamț
Scenariu original de Ionuț Sociu și Alexandru Mâzgăreanu,
După „Jurnal. 1935-1944“ de Mihail Sebastian, cu scene din „Jocul de-a vacanța” de același autor
un spectacol care îmbină teatrul documentar cu teatrul de artă
Cu: Macrina Bârlădeanu, Emanuel Becheru, Paul-Ovidiu Cosovanu, Florin Hrițcu,
Mircea Postelnicu
Regia – Alexandru Mâzgăreanu
Scenografia – Alexandra Boerescu
Ilustrația muzicală și lighting design – Alexandru Mâzgăreanu
Spectacol vizionat în cadrul FNT 2026
