Două furnici și un elefant

„în loc de stele, ți-aș fi dăruit o sumedenie de clopotei ce știu să râdă…”, Antoine de Saint-Exupéry

Sunt prieteni, deși furnicile și elefanții nu s-ar spune că au multe lucruri în comun. Faptul că nu au pereche i-a apropiat într-o sală de dans. Două furnici și un elefant și-au învins repede singurătatea și sentimentul neliniștitor al nepotrivirii cu semenii. Dar personajele acestea nu au pereche în toate sensurile, asta e limpede, mai ales dacă ne referim la isprăvile de care sunt în stare împreună. Cei trei n-au pereche, adică sunt unici, sunt extraordinari, dansează, călătoresc, stau de vorbă și se susțin reciproc.

Când vorbim despre „capătul lumii”, așa cum apare expresia în basmele clasice, ne imaginăm o distanță greu de străbătut. Capătul lumii se află peste „nouă mări și nouă țări”, iar cine ajunge acolo nu se mai poate întoarce în timpul vieții. Lucrurile se mai schimbă, distanțele se mai micșorează, fiindcă în timpurile noastre biletele de călătorie se vând, în general, numai dus-întors. Pentru prieteni chiar nu există drumuri de nestrăbătut.

Când o furnică vrea să bea ceaiul cu prietena ei, furnica de la capătul Lumii, apelează la elefant, pentru care călătoria este o plimbare. Pașii de furnică din minunatul joc al copilăriei sunt repede ajunși din urmă de pașii de elefant. Și nu vorbim despre orice fel de elefant, ci despre unul iute, care nu obosește niciodată și este mereu gata de drum, un prieten care nu se lasă rugat și acceptă imediat invitația:

„E un drum lung între capetele Lumii pentru o furnică. Mai ales când are un bagaj foarte încărcat.

Din fericire, cele două furnici erau prietene cu un elefant. El putea să străbată distanțe cu pași mari și să nu obosească ușor. Pe deasupra, îi plăcea foarte mult să călătorească și să facă vizite, să asculte muzică și să danseze.

Așa se și cunoscuseră elefantul și furnicile, la un club de dans. Furnicile erau pe-atunci vecine și mergeau împreună la sala din cartier. Din păcate, niciuna nu avea pereche, și își petreceau toată seara așteptând să le invite cineva la dans.

Elefantul era și el singur. Era un bun dansator, dar nici el nu-și găsea pereche.

Într-o seară, elefantul și-a luat inima-n dinți și le-a invitat la dans.

A dansat cu una dintre furnici, apoi cu cealaltă.

Într-adevăr, elefantul se pricepea, își mișca bine picioarele. Iar furnicile se prăpădeau de râs.

Dansau cu rândul toate stilurile și rămâneau în sala de dans până noaptea târziu. Au petrecut foarte multe seri minunate împreună. Apoi cele două furnici s-au mutat fiecare la câte un capăt al Lumii, iar elefantul a rămas să-și caute în continuare perechea.

Când a sunat telefonul, elefantul s-a gândit imediat că ar putea fi vorba despre o invitație.

Furnica i-a explicat cum stăteau lucrurile, iar elefantul s-a grăbit la ea acasă.

Pentru că era o călătorie lungă, furnica avea foarte multe de împachetat.” (pp. 11-22)

Nu te mai miră nimic în cartea asta minunată, nici măcar imaginea unui elefant înghesuit între două furnici, victimă, bietul de el, al unui atac de panică:

„Furnicile au avut un moment de ezitare, dar nu mai era timp de pierdut, s-au repezit înăuntru și s-au așezat pe o băncuță. Zgomotul elicelor era asurzitor. Elefantul s-a cuibărit între cele două furnici și și-a pus muzică în căști ca să-și potolească teama.

Avionul a rulat pe pistă scuturându-și aripile, fiecare nit și fiecare plăcuță, iar furnicile s-au apucat amândouă de marginea băncuței.

Alegerile nu sunt bătute în cuie, e OK să te răzgândești, își spunea furnica de la capătul Lumii, dar în acel moment nu avea nicio idee cum ar fi putut să-și schimbe planul și să coboare din avionul aligatorului miop. Acesta a mărit turațiile și s-a năpustit cu vuiet de motoare în lungul pistei.” (p. 56)

Povestea se spune parcă de la sine, când mai pe larg, când pe îndelete, după cum este nevoie pentru a păstra trează atenția cititorilor. Ilustrațiile sunt minunate. Ai să vezi ce înseamnă un elefant căruia îi trece atacul de panică dacă ascultă muzică în căști, ai să vezi și listele alcătuite cu grijă de furnicile care nu vor să uite nimic din ce contează. Și totul contează, de la lucrurile ce trebuie să încapă în bagaj, la aniversările prietenilor.

Primul lucru pe care l-am auzit despre cartea asta minunată este că te face să râzi. Am verificat: să știți că e adevărat! Râzi cu lacrimi și mai înveți câte ceva, indiferent de vârsta pe care o ai, despre cum se verifică prietenia în timp și… la nevoie.

Iată câteva informații despre autor oferite de editură:

AUGUSTIN CUPȘA este scriitor pentru oameni mari, calitate în care a publicat trei cărţi la Editura Humanitas: Așa să crească iarba pe noi (2017), Marile bucurii și marile tristeţi (2021) şi Străinătate (2022). A descoperit călătoriile furnicilor împreună cu Ioana, fiica sa, cu care obişnuieşte să inventeze poveşti şi să râdă foarte mult. Trăieşte şi lucrează în Bucureşti, iar cel mai tânăr membru al familiei sale este Liniuţă, un pisoi salvat de pe stradă, luuung şi cam slab (dar este încă foarte mic).

Două furnici și un elefant. De la un capăt al lumii la celălalt de Augustin Cupșa