„Fasciculație benignă. Sindrom Meige. În cazuri speciale, chiar blefarospasm. Toate denumirile astea și încă alte câteva iau în derâdere, din punct de vedere științific, o superstiție de când lumea. Aia pe care ți-o sugerează uneori cu mare insistență, zbaterea ochiului stâng. Sigur, fandositele și ușor arogantele denumiri medicale acoperă și zbaterea celuilalt ochi, dar pe cine ar putea să intereseze asta? Stângul, acolo e problema, el ne-a fost așezat pe chipuri doar ca să atragă ghinioane. Fără el, am fi fost cu toții protejați. Fără el, am fi fost cu toții nepăsători la legile lui Murphy. Fără el, am fi fost cu toții ciclopi, caz în care n-am mai trece prin viață cu un ochi plângând și cu altul râzând, ci doar cu o privire periferică îngustată. Dar azi n-o să scriu nimic despre ciclopi.
Mi s-a zbătut ochiul stâng, enervant și într-un ritm bine coordonat, cam cu trei zile înainte de plecarea spre Cluj, pentru a cincea ședință de chimioterapie. Din fericire, în general înclin să dau dreptate medicinei ăsteia fandosite și ușor arogante, așa că m-am tratat complet ineficient, cu magneziu și nu m-am gândit o clipă că treaba asta are alte implicații în afara unei senzații fizice inconfortabile. Din nefericire, medicina se mai și poate înșela uneori.”
(Lucian Dan Teodorovici, Cel care cheamă câinii, Polirom, 2017)
