Plagiatul ca Omagiu – cazuri și cazuri – Infinitatea filosofică a unui concept (partea I)

1. Cazul Michel Houellebecq

Oricare nou roman al lui Michel Houellebecq trebuie să stârnească polemică, această stare de fapt e bine știută. „La carte et le territoire”, romanul apărut în septembrie 2010 a adus ceva nou: acuzația de plagiat. Asta dacă se poate vorbi de plagiat când se reproduc definiții din populara enciclopedie online Wikipedia. Nici nu începuseră bine vânzările și toți ceilalți scriitori erau deja eclipsați de ultima găselniță a „copilului teribil” al literelor franceze. Editura Flamarion a distribuit în data de 8 septembrie acest roman unor critici ce trebuiau să contribuie la lansarea cărții, între aceștia Vincent Glad, jurnalist al magazinului american Slate.fr. Acesta a crezut că recunoaște stilul călduț și alb al Wikipediei. Așa că a verificat temeinic și a contestat paragrafele suspicioase cu articole pline de pasiune: unul referitor la descrierea muștei comune (domestice), portretul unui politician rural și o descriere a orașului Beauvais. În concluzie, Glad a găsit în roman nouă paragrafe din Wikipedia cu intervenții minime ale scriitorului. Presa s-a umplut de articole apărându-l pe autor. Unele afirmau că nici Wikipedia nu-și citează toate sursele, ceea ce, în umila mea părere, nu este tocmai o scuză. Altele ziceau că două-trei propoziții redând definiții nu-s tocmai plagiat. Wikimedia France, conectată cu Wikimedia Foundation, care găzduiește enciclopedia Wikipedia în Franța a estimat că „împrumuturile” nemărturisite par reale, deși, trebuie spus că fragmentele respective denotă o mare banalitate, neavând legătură cu partea creativă a operei. ¹

Oricum, autorul cel mai iubit și mai contestat din Franța s-a văzut expus unui conflict judiciar. Wikipedia permite reproducerea conținutului articolelor sale, chiar și în scop comercial. Licența Creative Commons CC-BY-SA permite asta dacă respectivul conținut este preluat ca citat, indicând sursa, ceea ce Houellebecq nu face. Adaug că marele scriitor s-a jucat de-a „Control x/ Control v” un numai cu Wikipedia, ci și cu web-ul Ministerului de Interne francez. Până la un punct, asta se numește documentare. Problema rezidă în faptul că Michel Houellebecq a sărit pasul în care creatorul digeră și dă o formă nouă informației adunate. Așa că acum există un „caz Houellebecq” când vine vorba despre plagiat. Între atacuri furibunde și apărări pasionale, romanul a avut vânzări spectaculoase.

Uneori îmi pare că Michel Houellebecq se strică de râs pe tema asta, că e stilul său de banc. Dar o intuiție personală nu e o probă. N-am văzut campanie publicitară mai nebunească decât asta. Și niciodată n-a fost mai citită pe net definiția muștei domestice. Insecta asta e „personajul” cel mai cunoscut din carte.

Dar de ce tot acest scandal? Care-s limitele plagiatului?

Scriitorii le cunosc foarte bine. Ei se tem cel mai tare de plagiatul involuntar: o idee adormită din adolescență sau din copilărie care revine la maturitate cu forță poate să facă autorul să creadă că este originală și scriitorul o folosește cu onestitate, dar de fapt e vreun episod dintr-o cărțulie banală, uitata, consumată decenii în urmă. După mine, de fapt, asta ar fi definiția însăși a creației literare. Scriitorul s-ar transforma într-un creuzet în care lecturile sale s-ar topi, s-ar uni aleator și ar căpăta forme noi.

Restul plagiatelor, adică cele intenționate, sunt evitabile. Lucrând cu un computer sunt mai ușor de făcut, copiind și lipind, dar sunt și mult mai ușor de detectat. Sinceră să fiu, ceea ce m-a deranjat de fapt, a fost că Michel Houellebecq nu și-a ales o enciclopedie mai prestigioasă. Dar Wikipedia a fost ingredientul cheie al scandalului publicitar, dat fiind că e universal cunoscută. Romanul „Harta și teritoriul” a obținut premiul Goncourt și s-a tradus în 36 de limbi.

2. Cazul Ian McEwan

Ian McEwan, unul dintre autorii mei favoriți, nu a ajuns în tribunale, dar a a fost acuzat repetat în presa de inspirație nelegitimă pentru romanul sau „Ispășire”. El neagă că s-ar fi inspirat din proza doamnei Lucilla Andrews pentru a descrie un spital în timp de război. Pare straniu ca un scriitor de valoarea și talentul lui McEwan să fure de la o populară autoare de romane sentimentale. Britanicul recunoaște că a citit memoriile de război ale Lucillei Andrews. Ale ei și ale altora, dar nu a copiat nimic.

Când e vorba de inspirație și când de plagiat?

Lucilla Andrews a fost infirmieră în timpul celui de-al doilea război mondial, în același spital din Dunquerque, cel care apare și în romanul lui McEwan. Protagonista, Bryoni, are o traiectorie comună cu a doamnei Andrews. Deci, nu ar fi vorba de recursul la o informație concisă, exactă despre spital, nu ar fi vorba despre o documentare din lucrarea unui martor la evenimente, în căutare de detalii tehnice și istorice, ci despre un „împrumut creativ”, descoperit de către Natasha Alden, o studentă la Oxford ce realiza o lucrare despre proza belică. Dupa semnalarea cazului, parte din critici afirmă că personalitatea doamnei Lucilla Andrews a fost înghițită de către protagonistă.²

3. Cazul Alfredo Marcelo Bryce Echenique

Bryce Echenique este un scriitor peruan de calitate indiscutabilă. Nu are rost să înșir toate premiile cu care romanele și povestirile sale au fost răsplătite. În 2010, voci literare s-au ridicat împotriva acordării unui nou premiu, dată fiind acuzația de plagiat din articolele de presă, pedepsită de un tribunal peruan cu o amendă de 177 500 soles (53 000 euro).³ Jorge Volpi și alți scriitori s-au ridicat în apărarea lui. Citez din articolul lui Vopi: „Mă întreb dacă noua inchiziție literară va strânge semnături și pentru a-l deposeda pe Günter Grass de Premiul Nobel pentru că a ascuns că în tinerețe a fost înrolat într-un batalion SS. Sau pe Álvaro Mutis de premiul Cervantes pentru că a fost condamnat pentru un delict fiscal.”⁴ Oricum, scandalul a fost atât de mare, încât s-a optat pentru înmânarea premiului în liniște, în Peru, fără nici o festivitate. Nu știu eu dacă „greșelile”, „păcatele trecutului” lui Günter Grass și Álvaro Mutis au într-atât de a face cu munca literară, precum plagiatul.

Plagiatul demonstrat, recunoscut și penalizat de justiție în cazul Bryce Echenique pare ridicol. Scriitorul a publicat în variate reviste articole, majoritatea fără importanță literară, unele furate din ediții electronice ale ziarului spaniol La Vanguardia. Cautându-și propriul articol, jurnalistul Sergi Palmi a avut surpriza să-l regăsească sub „o semnătură ilustră”. Așa a început investigarea tuturor articolelor publicate de către ilustrul scriitor peruan. Am citit unele dintre articolele plagiate și e surprinzător să descopăr, de pildă, o anecdotă despre banii lui John Lennon copiată integral, un articolaș de umplutură. Acum zece ani puneam totul pe seama faptului că scriitorul nu știa că acest tip de furt se descoperă cu aceeași ușurință cu care se realizează. Cred că textele furate i se păreau fără valoare și că astfel găsise o manieră de a obține un ban rapid și fără efort.

După un timp, anvergura gestului s-a dovedit a fi mult mai amplă. Se pare că ABE a publicat timp de 20 de ani articole copiate de la alți autori, mai ales spanioli. După o primă apărare ce o acuza pe secretara lui personală, avocații lui Echenique au argumentat că plagiatul nu se poate aplica între țări diferite… fapt straniu și disperat, ca și următoarea strategie ce semnalează că vinovată e o conspirație a președintelui Fujimori. Unu dintre cele mai puternice ziare spaniole, „El Pais”, (social democrat, antifujimorist) redă într-un un articol scuzele și explicația prezentate de Bryce Echenique spaniolului José María Pérez Álvarez, unul dintre ziariștii copiați.⁵ Dacă vinovat de toate ar fi fost fostul președinte peruan, Fujimori, nu se precizează cum s-a accesat mailul personal al lui Bryce pentru a trimite articolele lui José María Pérez Álvarez către ziare, schimbându-li-se semnătura. Nu se precizează nici de ce, în toată intriga rocambolescă, Bryce Echenique accepta să fie plătit pentru munca altuia, nici de ce nu a făcut gălăgie când scrierile au fost publicate cu numele său. Întrebat la ani de zile de la furt, la rece, ziaristul spaniol filosofează cu ceva logică și bun-simț, zicând că cel mai vajnic opozant al lui Fujimori a fost Mario Vargas Llosa și pe el nu l-a pedepsit regimul dictatorial cu o conspirație, înscenându-i un plagiat prelungit.

Citesc un interviu al lui Bryce Ecenique în care zice că n-a copiat, dar se scuză că a copiat, dar e nevinovat și o conspirație fujimoristă îl face să pară hoț, combinată fiind cu erorile informatice repetate ale secretarei, care copia aiurea, de pe mapamond, când ea trebuia doar să expedieze munca maestrului. Măcar nu o bagă-n conspirație. Doar îi dăruiește o prostie zăpăcită și foarte specială, transformând-o într-un soi de personaj de ficțiune. În interviu, Bryce Echenique zice că „plagiatul e un omagiu” (citându-l pe Borges) În spaniolă, măcar nu rimează. În romană, gluma cinică pare și mai proastă. Recunosc că îmi plac intrigile complicate, dar ceva mai aiuristic și mai penibil n-am auzit de când i-am zis mamei că o zână a spart vaza din sufragerie. Măcar eu aveam 5 ani! Contextul nu are de a face cu cel borgian și citarea lui Borges a devenit un recurs clișeistic al hoțului de idei literare.

În concluzie, romanele citite de mine până acum, semnate ABE: „O lume pentru Julius” și „Grădina iubitei mele” mi se par la fel de minunate. Dar de când am dat peste toată povestea asta, despre plagiatul talentatului scriitor peruan, parcă nu mă trage ața să continui citindu-i opera, deși nu pot explica exact de unde vine această respingere. Dar s-a produs o certă cădere de pe piedestal.

Săpând după informații, am descoperit că în 2006, primul ce-l acuză pe ABE de plagiat este prietenul lui de-o viață, eseistul Herbert Morote.⁶ Se pare că Bryce Echenique i-a furat omului ideea unui capitol despre decesul sistemului educativ peruan dintr-o carte în manuscris, gata corectată, numai bună de trimis la editură. Morote a trimis manuscrisul prin mail la câțiva prieteni deștepți, printre care și Echenique, așteptând o părere. Asta mă șochează cel mai tare. Bryce Echenique nu știa ca prietenul lui îi va citi articolele? Are un soi de afecțiune psihică, o cleptomanie literară? Alfredo Bryce Echenique l-a pus pe Herbert Morote într-o situație oribilă ca prieten și, practic, l-a obligat să înainteze un demers legal. Furtul de anecdote de la necunoscuții de peste ocean este impersonal. Dar furtul ideilor unui prieten mi se pare un soi de viol intelectual greu de înțeles,și, evident, imposibil de justificat.

4. Cazul Borges

Îmi permit o conexiune cu anteriorul capitol. În interviul pomenit anterior al domnului Bryce Echenique, se afirma că „marile plagiaturi nu ajung la urechile publicului”. Pot fi de acord, îmi place cum sună și pot să-l cred în virtutea unei mai vechi simpatii. Dar mi-ar plăcea un exemplu. Și tocmai când gândeam asta, vine perla:

„Plagiatul, cum zicea Borges, e inclusiv un omagiu. Borges a plagiat jumătate de planeta. Eu nu simt că am plagiat pe cineva. Textul lui Willy Niño despre Cortazar e o bucățică atâtica (gest cu degetele arătând cam 3 cm), restu e al meu.”

Aici cred că am explodat și căderea de pe piedestal a lui Bryce Echenique s-a dovedit iremediabilă. M-am supărat într-atât că i-am scris lui Bryce cu majuscule, evident, fără să expediez misiva. Dar m-am descărcat. Deși scrisorica mea nu are caracterul unei lucrări universitare, o citez pentru prospețimea momentului de acum un deceniu: „OM BUN, N-AI ÎNȚELES NIMIC DIN CE ZICE BORGES. E VORBA DESPRE CUM SCRIITORII CRESC UNII DIN ALȚII, PÂNĂ LA A SE IDENTIFICA UNII CU ALȚII. E VORBA DE O SEVĂ COMUNĂ CE CURGE PRIN COLERIDGE, WELLS, SHELLY, BORGES… CLASICII SE OMAGIAU PRELUÂNDU-ȘI IDEILE CARE I-AU FORMAT, E ADEVĂRAT, DAR ASTA NU ESTE O ÎNCĂLCARE DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ.

VORBIND DE PLAGIAT, PUTEM VORBI DE CLINAMEN (HAROLD BLOOM) = „MISREADING”, DE COLAJ, DE REFERINȚĂ. CE ÎNȚELEGI, TU, ECHENIQUE, DIN IDEEA PLAGIATUI PERFECT A LUI BORGES? CE ÎNȚELEGI DIN PERSONAJUL PIERRE MENARD, CARE RESCRIE DON QUIJOTE, LITERĂ CU LITERĂ, DAR NU COPIINDU-L, CI RE-CREÂNDU-L? CE ÎNȚELEGI DIN PLAGIATUL INVERS, AL LUI BORGES, CARE SCRIA CU STILUL ALTORA ȘI SEMNA CU NUMELE ALTORA PROPRIA-I CREAȚIE?”

Aceasta notă veche de un deceniu mi-a reamintit conceptul de „clinamen”, împrumutat de către Harold Bloom de la Lucrețiu și teoria sa fizică a devierii traiectoriei atomilor, ca sursă a schimburilor din Univers. ⁷. Bloom face o distincție clară intre influențe și delict. Influențele sunt benefice și formatoare, sunt „omagiul lui Borges”. Copierea integrală și schimbarea numelui autorului este furt. Pentru Bloom, „clinamen” înseamna o rea interpretare, intenționată (misreading). E ceea ce am găsit în Bryce Echenique, ceea ce a distrus piedestalul. Folosirea lui Borges ca scuză, ca alibi, m-a jignit ca cititor admirator al operei sale, mai mult decât furtul articolelor cu care și-a scos banii de cafea.

Evident, furtul unui articolaș de magazin ieftin, despre banii moștenitorilor lui Lennon nu are ce căuta pe aceeași pagină cu Borges, sună a lezmajestate. Borges îmi amintește mai curând de Salvador Dali semnând în stânga și în dreapta copii ale operei sale și declarându-le astfel autentice. Există un teribilism al genialității ce sfidează normele. Dar în cazul lui Borges, ca și cel al lui Dali sau Picasso, plagiatul este absolut imposibil, pentru că prelucrarea oricărei idei de către ei ar fi afectată de imensa lor originalitate și ar transforma vechiul în nou.

Orlando Barone a consemnat un dialog fenomenal de la obiect, dintre multele purtate de Ernesto Sabato și Borges („Diálogos Borges-Sabato”) din care traduc:

„Borges: (pe jumătate în glumă): Dar eu credeam că labirinturile sunt creația grecilor!

Sabato: Nu poate fi întâmplător că dumneavoastră, care nu sunteți grec, ați scris atât de mult despre labirinturi.

Borges: Cazul meu e mai mult unul de plagiat. (Râsete).

Sabato: Da, dar se plagiază ceea ce unul simte, ceea ce unul are nevoie. În plus, totul e plagiat și nimic în mod special e plagiat, pentru că fiecare are propriul său spirit, propria sa tonalitate.

Borges: Accept această imposibilitate a plagiatului. Dacă Menard scrie „Don Quijote”, nu rescrie „Quijotele”, ci o operă a secolului 20. Lui Cervantes, din contra, nu i-ar fi dat prin cap să ia o operă anterioară și s-o recreeze.”⁸

Aceasta este o referință la personajul lui Borges, Pierre Menard. Acesta rescrie opera lui Cervantes, cuvânt cu cuvânt, în anii ´30, încercând să fie Cervantes. Dar un Cervantes al secolului XX e total altceva decât unul al secolului XVI. Multe sunt lecturile și interpretările acestei scurte povestiri geniale scrise de Borges. Gestul lui Menard alătură ficțiunea și realitatea, jucându-se cu granițele dintre ele, cu granițele ideii de verosimilitate. Borges înțelege creația literară ca un joc de oglinzi ce se deplasează. Actul lui Pierre Menard este autoconștient și ironic. E modul său de a lupta cu uitarea și indiferența cu care se înfruntă Don Quijote. Rememorându-l. Rescriindu-l. Punând în discuție ideea de plagiat drept concept filosofic.

În eseul „Floarea lui Coleridge”, Borges mai scapă câteva indicii despre uriașa și ambigua sa gândire pe acest subiect: „Cine copiază cu minuție un autor, o face în mod impersonal, o face pentru că confundă acest scriitor cu literatura, o face pentru că bănuiește că îndepărtându-se de el, se îndepărtează de rațiune și ortodoxie; nu există plagiat pentru că această (acțiune) este un exercițiu sincer de admirație”.

„Floarea lui Coleridge” este o dezbatere originală a ideii de originalitate.⁹ Borges transcende ideea normală, banală, juridică, de plagiat, așa cum întreaga sa operă transformă un echilibru precar într-o bază solidă, cultivând ambiguitatea.

Cred că Borges revendică naturalețea cu care Shakespeare, de pildă, prelua un text al epocii, la cerere sau nu, și îl rescria, transformându-l într-o capodoperă, cu naturalețea cu care azi Hollywood-ul realizează un „remake”¹⁰ sau un „spin-off”¹¹. Pentru că preluarea unui text și rescrierea lui peste secole era esențială pentru a făuri mituri care să conecteze prezentul cu trecutul, mituri care să alimenteze umanitatea de la aceleași izvoare.

Această continuă tatonare a ideii de plagiat din partea lui Borges i-a adus nenumărate acuzații, cu unele luptând după moartea autorului, văduva sa.

A trebuit să zică și Pablo Picasso că „Marii artiști copiază, geniile fură”, ca să facă acest concept și mai confuz pentru cei ne-atinși de genialitate și care nu percep nuanțele acestei afirmații. Ca să amplificăm confuzia, adaug că Picasso a ajuns la aceeași concluzie cu Nobelul american pentru literatură, T.S. Eliot care a scris: „Immature poets imitate; mature poets steal; bad poets deface what they take, and good poets make it into something better, or at least something different.” (Traducere: „Poeții imaturi imită, poeții maturi fură. Poeții răi strică ceea ce fură, iar cei buni transformă în ceva mai bun, sau măcar în ceva diferit.”)¹²