„Printre ideile care circulau în dezordine prin capul său, a apărut, în mod inopinat, imaginea Elsei, directoarea de sunet. Încercase și în alte ocazii să-i evoce chipul, trăsăturile, privirea, fără să reușească. Acum a văzut-o cu claritatea cu care vezi o fotografie într-un album. Era o fotografie alb-negru, dar Elsa chiar era, într-un anume fel, o femeie în alb și negru, și-a spus. Cu imaginea ei în minte, s-a scufundat, lent, într-un somn din care, după ceva timp, l-a trezit sunetul unui telefon. Julio a deschis ochii și s-a ridicat speriat, fără a-și aminti unde se află, nici cine este. Telefonul suna ca dintr-o altă dimensiune, ca și cum, aflându-se el în lumea morților, ar fi fost capabil să audă un apel venit de la cei vii. Sau ca și cum, aflat într-o locuință, ar fi putut auzi întâmplările domestice dintr-o alta. La cel de-al șaselea apel, s-a declanșat robotul și s-a auzit vocea lui Manuel care recomanda zecimile de secundă scurse până ce persoana care sunase a închis, fără să spună nimic. Faptul de a nu fi prevăzut eventualitatea ca telefonul să sune în casa aceea goală i-a produs o senzație ciudată, de care cu greu avea să scape.”
(Juan José Millás, Laura și Julio, Editura Vellant, 2017)
