„Maria del Carmen Villacantero a asigurat pe toată lumea că, stând împreună, amândouă s-ar simți mult mai puțin singure, dar s-ar face divizarea, ea și Eugenia. Și că n-ar avea nimic împotrivă să plătească chirie pe o parte din încăperile de la mansardă, ba chiar să le cumpere, dacă se face divizarea, pentru că era obișnuită să împartă totul cu mama ei, că viața de zi cu zi a muritorilor de rând însemna mai ales să împartă cu alții bunurile, multe ori puține, pe care le au, ca să nu se trezească singuri și lipsiți de afecțiune fiindcă afecțiunea e primul lucru în viața unei femei, așa trebuie să fie, că puteau să-i lase ei office-ul, bucătăria și băița cea mititică și cămăruța aialaltă, ăc parcă-și amintea că mai era un dormitor micuț cu o lucarnă care dădea direct spre terasa dintre coșurile casei și clădirea vecină, unde-și amintea că pe vremuri întindea rufele la uscat, pe un suport foarte bun pentru cearșafuri și prosoape și tot ce însemna rufe mari, care se uscau într-o clipită, până șoi pentru bătutul covoarelor, că având într-o parte bârna de rezistență a casei, nu se întâmpla nimic chiar dacă se atârna un covor cât de mare, când era nevoie, ca să poată fi curățat ca lumea, dacă era cazul, că așa era bine într-o casă, să scoți covoarele pentru curățenie generală, dacă se făcea divizarea…”
(Álvaro Pombo, Eroul din mansardă, Editura Vellant, 2017)
