„Spre marginea luminoasă a lumii” de Eowyn Ivey

Alaska – ultima frontieră

Eowyn Ivey trăieşte în Alaska, împreună cu familia. Acolo s-a născut, într-un ţinut odinioară sălbatic şi misterios. A debutat, ca prozatoare, în 2010, cu un volum de povestiri, căruia i-au urmat romanele Copila de zăpadă (2012, 2014, Polirom) şi Spre marginea luminoasă a lumii (Polirom, 2017). Ambele romane sunt traduse în limba română de către Veronica D. Niculescu.

Nu i-am citit povestirile. Nu cred că avem vreo versiune românească. I-am parcurs însă, cu admiraţie şi interes, cele două romane. Suficient încât să-mi dau seama că este profund îndrăgostită de ţinutul natal. Cu splendoarea lui aspră, cu poveştile lui. Cu oameni puternici, perseverenți. E acolo o lume care, nu ştim cum şi de ce, respiră altfel. O lume ale cărei rădăcini mitologice trimit semne şi spre civilizaţia contemporană.

Spre marginea luminoasă a lumii se înscrie, la prima lectură, în seria romanelor de aventuri. Ai senzaţia că autoarea este un fel de Jack London cu fustă. Lupta omului cu natura şi cu sălbăticia, triburile de indieni şi obiceiurile specifice, dorinţa de a cunoaşte teritorii şi oameni noi, supravieţuirea în condiţii extreme, toate se regăsesc în cărţile ambilor scriitori. Inclusiv senzaţia că participi la aventură, că te încarci cu o energie extraordinară.

Altfel, cartea lui Eowyn Ivey este mult mai elaborată structural şi ideatic. Iniţial, porneşte de la o călătorie reală în Alaska, întreprinsă în 1885 sub comanda locotenentului Henry T. Allen (locotenent colonel Allen Forrester din roman). Scriitoarea a consultat mai multe surse în acest sens, apoi a făcut o călătorie de cercetare pe o porţiune a fluviului Copper (devenit Wolverine în roman), subvenţioantă de Fundaţia Rasmuson. Hărţile, schiţele, fotografiile şi ilustraţiile vechi din carte au fost posibile prin mijlocirea unor prieteni artişti şi fotografi.

Pe lângă aceste materiale extraliterare, dar care fac un armonios corp comun cu cartea, romanul este revendicat şi de alte formule: diaristica (jurnalele lui Allen Forrester şi ale soţiei sale, Sophie), epistolarul (scrisorile celor doi soţi, schimbul de scrisori dintre urmaşii lor şi cercetători, materialele rămase de la Sophie şi Allen Forrester), precum şi corpul gazetăresc, format din extrase din publicaţiile vremii. Cele trei paliere par iniţial să îngreuneze lectura, printr-un proces de aglutinare al cărui rost se dezvăluie repetat. Există două planuri temporale: trecutul (1885, expediţia lt. col. Forrester în Alaska) şi prezentul (schimbul epistolar dintre Walt şi Josh, despre recondiţionarea şi valorificarea materialelor rămase de la soţii Forrester). Alternarea lor face posibilă călătoria în timp, o călătorie în oglindă, de fapt. Lumea veche şi lumea modernă. Ce s-a pierdut şi ce s-a câştigat. Emanciparea femeii, tabuu-rile, mitologia care îşi diminuează din ce în ce mai mult fascinaţia…

Am început cartea cu multe aşteptări, astfel încât mă şi vedeam „prinsă” încă de la primele zeci de pagini. N-a fost aşa. Părea că nimic nu se încheagă după dorinţa mea. Este un roman care lucrează prin învăluire, ca la un asediu tactic. M-am familiarizat treptat cu membrii expediţiei: colonelul Allen – onest, altruist, lucid; locotenentul Pruitt, bolnav de melancolie, căutându-şi scăparea în cărţile de poezie; Tillman, veşnic afemeiat, coleric, dar pe care te poţi baza oricând la nevoie; Samuleson, tălmaciul inteligent şi îndelung răbdător. Cu femeia tânără din tabăra indiană, un soi de sclavă albă căsătorită cu bărbatul-vidră, pe care l-a omorât pentru a putea supravieţui şi care li se alătură din dor de aventură. Apoi, Boyd, cel îndrăgostit de o băştinaşă, capabil să o urmeze până în sălbăticie, să se desprindă de grup şi să rămână în acele ţinuturi.

Evident, partea care emoţionează este jurnalul şi scrisorile lui Sophie Forrester, soţia colonelului Allen. Ea reprezintă prototipul femeii independente, emancipate, într-o perioadă în care locul oricărei femei este acela de a sta supusă în umbra bărbatului, fie el tată, frate sau soţ:

„Deodată îmi dau seama că aici, în cazarmă, există femei ai căror soţi nu diferă cu mult de mama. Unele dintre aceste biete femei trebuie să dea socoteală pentru fiecare minut din zi şi sunt dojenite dacă timpul nu e folosit aşa cum consideră cuvenit soţii lor. Dacă îşi pierd vremea cu brodatul sau cu bârfa, sunt acuzate de frivolitate. Dacă încearcă să organizeze un club de literatură sau o discuţie despre dreptul de vot al femeilor, sunt ridiculizate fiindcă se iau prea în serios” (pag. 103).

Sophie este descendenta unui artist-sculptor de la care a moştenit firea romantică şi aventuroasă, implicit gustul estetic. Un tată care îşi imortalizează viaţa şi caracterul într-o sculptură neobişnuită: un urs masiv de marmură, cu o figură ameninţătoare. Acel tată adorat, care înnebuneşte şi, în timpul unei crize, se autoincendiază sub ochii îngroziţi şi neputincioşi ai fetei. Sophie va căuta, probabil, în Allen tatăl pierdut şi soţul care să-i înţeleagă şi să-i accepte nevoia de libertate în căsnicie. Pasionată de viaţa păsărilor şi de fotografie, încurajată de Allen şi de proprietarul unui magazin de articole fotografice, ea ajunge ulterior să se perfecţioneze în această artă, să publice, devenind faimoasă. Jurnalul şi scrisorile îi conturează portretul: o femeie tânără, înconjurată de alte femei, de care se deosebeşte prin caracter şi prin pasiuni şi de care se detaşează adesea ostentativ, refugiindu-se fie hoinărind pe dealuri şi prin păduri, cu aparatul foto, fie în camera obscură pentru a developa fotografiile. Îşi dorise să-l însoţească pe soţul ei în expediţie, dar faptul că este însărcinată împiedică participarea ei. Rămasă acasă, resimte eroziv timpul fără Allen şi presiunea amintirilor din copilărie:

„Nu mă străduiesc să fiu misterioasă. Nu că nu doresc să-mi împărtăşesc scopul, dar, dincolo de faptul că nu mă pricep să-l formulez în cuvinte, mă tem că celelalte femei ar vedea în asta o formă sălbatică de izolare (…) În fiecare zi, când casa e tăcută, mi-e dureros de dor de Allen. În timpul zilei căutarea păsărilor mă distrage complet şi seara lucrez până târziu ca să etichetez sticluţele cu soluţii şi să-mi amenajez camera obscură, însă la un moment dat n-am ce face şi trebuie să mă duc la culcare, iar atunci îmi regăsesc singurătatea. M-am obişnuit să dorm noaptea în una dintre cămăşile lui. Din cale-afară de sentimental, ştiu, dar cămaşa încă miroase a el…” (pag.254-255)

Scriind în jurnal, Sophie menţine vie legătura cu soţul ei, căci scrisorile au drum lung şi anevoios unul spre celălalt. Bucuria unei eventuale maternităţi este umbrită adesea de griji şi întrebări, apoi de pierderea, înainte de termen, a copilului, sentimentul că sterilitatea le-ar putea eroda relaţia. Refugiul în arta fotografiei şi viaţa în mijlocul păsărilor o vor salva de singurătate şi de frici.

De cealaltă parte, din jurnalul colonelului Forrester aflăm că grupul său trece prin experienţe neobişnuite: iarnă cumplită, lipsa hranei sau digerarea unor alimente crude, mici revolte între membrii grupului, separări, lupta cu o forţă obscură, un soi de monstru mitologic, pe care îl ridiculizează iniţial, dar care se insinuează permanent în existenţa lor. Alaska nu se lasă cartografiată uşor. Fiinţe misterioase precum bărbatul-vidră, copilul născut din rădăcina unui copac sau Bătrânul – Omul care zboară, îşi apără, în felul lor, un teritoriu încă neinvadat de lumea modernă…

În oglinda timpului, peste mai bine de un secol de la această expediţie, Josh şi Walt fac schimb de scrisori referitoare la toate acestea şi la destinul familiei Forrester. Josh trăieşte în Alpine-Alaska. E pasionat de istoria acestui ţinut, astfel încât materialele trimise de Walt îi prilejuiesc o mare bucurie în cercetările întreprinse:

„Când citesc jurnalele şi scrisorile acestea, sunt în primul rând încântat şi ca istoric, şi ca membru al tribului. Ştim atât de puţine despre râul Wolverine înainte de colonalizare, iar jurnalele colonelului abundă în informaţii. Fiecare detaliu referitor la modul în care se îmbrăcau, vorbeau şi găteau acei oameni constituie o descoperire entuziasmantă. Ador că femeile se puteau transforma în gâşte la marginea unei mlaştini sau că o fată putea lua de bărbat o vidră, iar apoi, când descoperea că nu-i este fidel să-l omoare şi să-i poarte blana” (pag. 384-385).

Din lumea modernă au dispărut, rând pe rând, poveştile. Mitologia. Misterul acela care întreţinea curiozitatea. Tot Josh, în aceeaşi ultimă scrisoare, îi mărturiseşte lui Walt, pe care îl cheamă în Alaska:

„Nu spun că a dispărut cealaltă lume, fiindcă nu-s convins de asta. Poate că de-acum nu mai avem ochi pentru ea. Ştiu că eu n-am fost atât de norocos încât să asist la aşa ceva, dincolo de povestiri şi de imaginaţie. Aşa cum le plăcea profesorilor mei de la facultate să spună, s-a schimbat paradigma” (pag. 385).

Editura: Polirom, Iaşi