„– Bună ziua, sunt profesoară de pian în Oban și am venit în problema pianului pe care l-ați găsit pe munte. Pianul este al meu, moștenire de la părinți, și l-am dus pe munte acum douăzeci de ani, împreună cu iubitul meu, ca să atragem niște elfi din pădurea Aberfoyle. Știu că pare foarte bizar, dar noi credem în elfi, iar iubitul meu chiar a văzu elfi, când era copil, și i-a hrănit cu biscuiți. Elfii adoră biscuiții și muzica clasică. Așa că noi doi am urcat pianul pe munte și l-am lăsat sub o stâncă unde se adună elfii, însă, de fiecare dată când mergeam să cântăm, găseam pianul în alt loc, probabil după cum se mutau elfii, sau cine știe de ce mutau pianul dintr-un loc în altul. Asta până acum vreo zece ani, când nu l-am mai găsit deloc. Noroc de dumneavoastră și de băieții de la asociație. Aș dori acum să recuperez pianul, iar pe viitor poate facem o înțelegere, ca să-l ducem din nou la elfi. E vorba de un Kastner din 1960, puteți să verificați. De altfel, îi lipsesc ultimele două clape, care s-au rupt la transport și pe care le am cu mine.
Și femeia a căutat în rucsac, a scos cele două clape și i le-a întins pădurarului. Chris Fergusson e genul de om pe care nu-l interesează elfii nici dacă l-ar căuta acasă. Așa că a trimis-o pe profesoara de pian să discute cu băieții de la asociație. Clapele, a aflat ulterior, se potriveau la pianul găsit.
– Bun, face Chris Fergusson, să zicem că nebuna aia și cu iubitul ei au cărat pianul pe minte. Dar atunci unde naiba sunt pianele lui Kenny Campbell și Callum Ogg? ”
(Ioan-Florin Florescu, Jurnal scoțian, Polirom, 2017)
