Tufa de mușețel (note de lectură) – „Toți copiii librăresei” de Veronica D. Niculescu

Am citit cartea Veronicăi D. Niculescu în martie-aprilie, pe banca din fața blocului. Înfloriseră tămâioarele și totul în jur „hohotea verde”, vorba unui prozator postbelic. Primăvara, cu alte cuvinte, își vedea nestingherită de rosturile ei, în timp ce noi trăiam sub incidența stării de urgență. Tot ceea ce citeam sau scriam configura un soi de „jurnal din anul covidului”. Un provizorat pe care fiecare îl asuma în felul lui, sperând în secret să treacă repede, ca un coșmar care se destramă dacă, atunci când te trezești, privești intens spre fereastră.

Am citit, așadar, Toți copiii librăresei în acele zile în care, lipsit de forfota oamenilor, cartierul se învăluia tandru doar în lumina și în catifelările cromatice ale primăverii. Citeam încet, cu opriri, dar mai ales cu sentimentul reconfortant că o știu pe Veronica D. Niculescu de multă vreme. În realitate, noi două nu ne-am văzut niciodată. Suntem „prietene” pe o rețea de socializare, unde îi aștept cu drag (și, recunosc, cu nerăbdare) postările: fotografii, însemnări, confesiuni. Așa am ajuns să îi cunosc preferințele, proiectele (este nu doar scriitoare, ci și o excelentă traducătoare), fricile, ezitările, întâlnirile cu prietenii, fobiile (mai cu seamă aceea referitoare la aparițiile în public), durerile și pierderile, evocarea prieteniei cu Cățeloiul (poetul Emil Brumaru). A poposi pe pagina ei este răgaz pentru liniște și frumusețe. Ori de câte ori dispare brusc, închizându-și contul, îmi lipsește foarte mult și sunt tristă.

Mi-am promis, încă de atunci, că nu voi scrie o cronică de carte la romanul acesta. Nu o cronică obișnuită, convențională, ci un text însoțitor, așa cum scriu ori de câte ori nu izbutesc să mă detașez de autorul cărții citite. Între timp, au apărut multe reacții pozitive pe marginea romanului Toți copiii librăresei, recenzii, cronici, simple impresiidelectură etc. M-am bucurat pentru fiecare semn care a însoțit astfel drumul cărții spre cititorii ei.

Cele mai multe dintre recenzii încadrează romanul în rândul cărților despre viața sub comunism, subliniind aspecte specifice anilor ´80: raționalizarea alimentelor pe cartelă, interzicerea avorturilor (practicate, însă ilegal, prin metode care pot duce adesea la deces), întreruperea curentului electric, lipsa unor produse/articole absolut necesare vieții de zi cu zi, glumele cu Ceașcă etc. Povestea-confesiune a protagonistei, tânăra librăreasă Silvia Albu, se desfășoară pe acest fundal cenușiu, aparent fără orizont, al comunismului târziu, exacerbat, aglutinând în mod firesc poveștile altor personaje, în special ale copiilor care calcă pragul librăriei, copii care stabilesc o relație afectivă aparte cu tânăra femeie, ea însăși, în trecut, un copil marginalizat de către părinți și alte rude în urmaunei experiențe de neiertat în ochii unei societăți conservatoare: a rămas gravidă la șaptesprezece ani, e trimisă în casa unei mătuși pentru a nu-și trăi „rușinea” alături de familie, naște un copil prematur, care nu supraviețuiește. Norocul tinerei fete este această rudă, mătușa Gina, o femeie caldă, empatică, mama care o suplinește, timp de câțiva ani, pe cea biologică, prea slabă ca să se opună soțului ei și să-și țină fiica aproape.

Veronica D. Niculescu își organizează romanul pe linia unei narațiuni la persoana întâi, din perspectiva unui narator care conturează el însuși un oraș, Pitești, cu cartierele, instituțiile, magazinele și oamenii lui, cu relațiile lor adesea complicate, denaturate de vremurile tulburi și de restricțiile impuse de autoritățile unui sistem totalitarist. Viața și experiența Silviei Albu se intersectează contrapunctic (într-o alternanță trecut-prezent) cu viața altor personaje: părinții și sora ei, vecinele de bloc, copiii, măcelarul, ceasornicarul etc. Cumva, mica librărie și implicit librăreasa devin un reper pentru comunitatea din cartier, un soi de axis mundi spre care converg poveștile tuturor: certurile dintre soți, divorțuri, idile, jocurile copilăriei, avorturile ilegale, complicitatea sau, după caz, rivalitatea dintre surori, statul la cozi, alimentele care se găsesc („se bagă”) sau nu prin magazine, imaginea copiilor subnutriți (cei care, în lipsa laptelui, sunt hrăniți cu ceai) etc. Silvia Albu pare să țină un fel de jurnal în care referințele despre viața ei se amestecă mereu cu observații și intuiții pe marginea vieții celor cu care interacționează zilnic. Deși trăiește în singurătate, mai degrabă o persoană timidă, introvertită, Silvia nu-și închide niciodată ochii sau sufletul pentru ceilalți. Amintindu-și trauma din adolescență și toate consecințele ulterioare, ea nu încearcă niciodată să găsească explicații sau justificări, ci își asumă (nu fără durere sau tulburare) ipostaza fiicei/a surorii care nu a întrunit așteptările familiei, dar care și-a decupat zona de confort, inclusiv material vorbind, fără să mai depindă de altcineva.

Silvia e, de fapt, tufa de mușețel răsărită miraculos, simbolic, din caldarâm, în fața librăriei. Privită inițial ca o buruiană îndărătnică, apărută într-un mediu ostil, impropriu, planta e smulsă cu brutalitate, pentru că „părea începea să arate și librăria mea ca aceea părăsită, de la piață, alibrarului cu barba albastră”. Planta opune rezistență, ca o ființă care se agață de viață, „cu tijele pulsând, cu florile tremurând din petale la curentul format și cu rădăcinile proaspăt smulse din pământ, atât de crude și albe, ca o carne de prunc” (pag. 62). Deloc întâmplător, în aceeași zi, spre seară, un băiat venit să cumpere ceva din librărie, o întreabă brusc „Doamna, e adevărat că dumneavoastră ați avut un copil care a murit?”, întrebare care o răsucește interior, întorcând-o spre o rană încă necicatrizată.

Treptat, viața tinerei intră pe un făgaș normal: are propria locuință, visuri timide, un serviciu care îi permite să observe oamenii, mai ales copiii, se îndrăgostește și e iubită de cineva care i se potrivește. Când tatăl și sora mai mare, aflați în trecere, îi fac o vizită, deși vechi răni se reactivează, Silvia îi primește cu mâncare gătită în casă și cu bucuria celei deja independente. După cinci ani, revenită în orașul natal, Silvia a lăsat în urmă pielea și nehotărârile feteide șaptesprezece ani, câți avea când familia a forțat-o să plece din casa părintească. Tufa de mușețel răsare din nou, mai puternică, încăpățânându-se să-și trăiască viața indiferentde solul în care îi sunt rădăcinile:

„Și uite că a răsărit din nou mușețelul! Pesemne c-a rămas acolo un colț de rădăcină, un capăt din păstârnacul ăla subțirel pe care nu l-am putut smulge ca lumea. Ce bine! O să crească la loc, jur că n-o să-l mai rup. Îmi vine să-l ud. Dar ce-ar mai fi și asta? Ce-ar zice toți oamenii ăștia de mine dacă m-ar vedea că ies cu cana și ud buruieni?” (pag. 120).

Dar, de fapt, exact asta face. Udă o buruiană vindecătoare. Nu se va mai raporta la imaginea și la părerile lumii din jur. O altă fațetă a independenței personale, cu greu cucerită. Libertatea. Rod al singurătății îndelung răbdătoare. Dragostea, cu pașii ei timizi, neauziți. Înflorirea.

Citind cartea Veronicăi D. Niculescu, mi-am amintit multe dintre poveștile copilăriei și adolescenței mele. Și bancurile subversive. Limbajul codificat. Umorul, uneori grosier, dar salvator. Creioanele chinezești cu gumă. Mirosurile și formele. Improvizațiile din bucătărie. Cântecele. Defilările de 23 August. Cozile formate peste tot unde „se băga” ceva. O lume într-o carte.

Toți copiii librăresei de Veronica D. Niculescu