În locul de unde se recuperează bagajalele, la aeroport, un singur bagaj nerevendicat se răsucește încontinuu, revenind, ca pe o placă de patefon, sub privirea celui pentru care, anume, se afla acolo: o inconfundabilă sacoșă maro din piele de căprioară. Era semnul că Judith sosise deja, înaintea lui, cu o altă companie aviatică. Judith se găsea, așadar, acolo, ca destinul, gata de reîntâlnirea implacabilă. Omul primea din nou, repetitiv, o Scurtă scrisoare pentru o lungă despărțire.

Tema esențială a cărții lui Peter Handke, deținător de Premiu Nobel pentru literatură în 2019, pare să fie fuga. Se dovedește că personajul principal nu poate scăpa de propriile amintiri, de imaginea unui tată alcoolic ori de obiceiul de a evalua realitatea în termenii interdicției, gândindu-se mai întâi la ce are voie să facă și ce nu, ca în perioada petrecută la internat. Protagonistul este puternic marcat de trecut, deși se consideră un om fără amintiri.

Romanul lui Peter Handke privilegiază subiectivitatea, devenită filtru special folosit pentru a surprinde nuanțele. Un bărbatul nefericit, al cărui ochi nu observă decât aspectele sordide ale realității, călătorește la întâmplare, schimbându-și în ultimul moment destinația. Aparent, face asta doar ca să se îndepărteze de Judith, fosta soție. Femeia, căreia îi permisese accesul la contul său, îi cheltuia banii și îi trimitea constant mesaje de amenințare.

Venind din Austria și vizitând pentru prima dată orașe americane cu o anumită rezonanță în mentalul european, personajul principal, bărbatul de treizeci de ani (ce neașteptate ecouri din Balzac apar, dacă ne raportăm așa la personajul al cărui nume nu-l aflăm), scriitor de profesie, acumulează imagini care alcătuiesc un film derulat rapid – Boston, New York, Philadelphia, Indianapolis, Estacada, Bel Air etc. Interesantă este, ca metaforă a acestei aglomerări de cadre, multe rămase nedevelopate, prezența unui aparat de fotografiat. Judith, fosta soție, îl lăsase la recepția unui hotel. Recuperând acest aparat, bărbatul trece de la o imagine la alta, așa cum trece de la realitate la percepția ei subiectivă:

„Mă luă prin surprindere un decor pe lângă care trecusem în timpul zilei fără să-l observ. Șiruri de case și de străzi se alcătuiră ulterior din vibrații, din ezitări, din noduri și din opintelile pe care le lăsaseră în mine. Când vibrațiile se transformară în zgomote, lor li se adăugă un vuiet și un clocot, venite ca din matca unui fluviu aflat sub un ținut liniștit, inundat. Perdelele groase de la geam nu puteau înăbuși zgomotele și imaginile, deoarece ele se derulau în mintea mea. De fiecare dată când se stingeau, pentru a redeveni simple vibrații și ritmuri, mintea mea le punea din nou în mișcare și deveneau scântei de străzi mai lungi, de clădiri mai înalte și perspective ce alergau spre orizonturi tot mai îndepărtate. Și totuși, ceea ce se petrecea îmi făcea plăcere: modelul New York lua o amploare pașnică în mintea mea, fără să mă apese.

Pe cât de relaxat, pe atât eram de curios, am mâncat cotlet de miel, la care m-am invitat singur, și am băut vin roșu de California, care mă făcea, cu fiecare sorbitură, să fiu și mai însetat, și am resimțit orașul aglomerat, ale cărui zgomote încă mai duduiau în mine, ca un spectacol natural liniștitor. Tot ceea ce până atunci nu fusesem în stare să văd decât de foarte aproape, suprafețe de sticlă, indicatoare de stopuri, bețe de steag, reclame luminoase, acum, tocmai fiindcă ore în șir nu reușisem să văd nimic dincolo de toate acestea, se dizolva într-un peisaj în care priveai cât vedeai cu ochii. Am simțit deodată nevoia să mă cufund în acel peisaj și să citesc în el o carte.” (p. 58)

Într-o epocă a convorbirilor internaționale mediate de o centrală telefonică și a cabinelor telefonice, nu e credibilă ideea urmăririi eficiente a unei persoane. Dar Judith pare că deține toate informațiile necesare, de-a dreptul detectivistice, folosite pentru a-și urma îndeaproape fostul soț, de-a lungul Americii, de pe Coasta de Est, pe Coasta de Vest. Când e nevoie, face trekking. Bărbatul se comportă, la rândul său, ca un urmărit internațional, schimbând avioane și trecând, cu Greyhound-ul, prin localități obscure pentru a-și pierde urma. Doi oameni care au trăit împreună și s-au iubit cândva ajung, dintr-o ură greu justificabilă, să recunoască deschis intenția a-și face rău, nu se mai feresc. Se amenință permanent, dovedesc inventivitate (și umor) în șicanarea ceiluilalt, se hărțuiesc fără menajamente, își lasă scurte, dar îngrozitoare mesaje la recepția motelurilor, scurtele scrisori pentru lunga lor despărțire. Deși nu mai sunt soț și soție, par mai aproape unul de celălalt decât atunci când trăiau în aceeași casă. Când îi povestește altei femei despre Judith, bărbatul surprinde esența urii și evoluția ei în detalii care te fac să zâmbești – dușmănia celor doi se transferase asupra lucrurilor: Scaunul tău scârțâie!, Pretutindeni zac mere mușcate de tine! (p. 159).

Întorsătura pe care o iau, la final, lucrurile se justifică, poate, și prin presiunea pe care o creează asupra protagoniștilor acest sentiment împovărător, în care preiei, ca într-o ciocnire pe autostradă, nu viteza, ci ura celuilalt, până la o limită dincolo de care nu mai ai unde să mergi:

„− Este insuportabil să fii dușmanul cuiva, spunea John Ford. Celălalt devine dintr-o dată fără nume, o simplă creatură, fața i se pierde în umbră și devine neclară, deformată și nu ne mai putem uita le ea decât fugitiv, de jos în sus, ca șoarecii. Ni se face silă de noi înșine când avem un dușman. Și totuși, mereu am avut dușmani.” (p. 230)

Lui Judith îi reușesc câteva atacuri – un atentat cu acid, punerea în operă a unui jaf, în urma căruia bărbatul pe care-l urmărește cu ura ei rămâne fără ultimii bani și simte și lama unui cuțit sfâșiindu-i hainele. Poate că obișnuința cu filmul, Judith fiind actriță, o ajută să creeze asemenea scene care au doza lor de irealitate. Când, la finalul deschis al cărții, cei doi protagoniști sunt întrebați dacă povestea lor este adevărată răspunsul vine fără ezitare:

 „Da, spuse Judith, toate astea s-au întâmplat.”

Scurtă scrisoare pentru o lungă despărțire de Peter Handke

Editura: Art

Traducerea: Mariana Lăzărescu

Anul apariției: 2019

Nr. de pagini: 264

ISBN: 978-606-710-687-9

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Share.

About Author

Sunt câte puţin din fiecare carte care mi-a plăcut. Raftul meu de cărţi se schimbă continuu: azi citesc şi citez din Orhan Pamuk, mâine caut ceva din Jeni Acterian. Caut cărţi pentru mine şi pentru alţii. Îmi place să spun că sunt un simplu profesor, într-un oraş de provincie, tocmai pentru că, în sinea mea, ştiu că a fi profesor nu e niciodată atât de simplu. Trebuie să ai mereu cu tine câteva cărţi bune: să ştii, în orice moment, ce carte ar putea face dintr-un adolescent un bun cititor.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura