Îmi plac locurile cu poveste. Cele despre care poți să spui cu adevărat ceva încă de la prima vizită. Locuri în care oamenii sunt ei înșiși și-și spun singuri povestea. Teatrelli și Grădina cu Filme sunt două dintre aceste locuri. Revin cu plăcere destul de des aici, din diverse motive, dar mai ales din dragoste de teatru și film. Așa se face că mă intersectez frecvent cu Roxana Lăpădat, directorul artistic Teatrelli.

Pandemia mi-a dat răgazul unor dialoguri așezate, unul dintre ele este cel de față, pe care vă las să-l citiți pe îndelete. Un dialog din care răzbate pasiunea, cu forță și culoare. Pentru că așa este Roxana Lăpădat!

Foto din arhiva personală Roxana Lăpădat

Mă leg de locurile culturale din București, dar și de oamenii care le aduc la viață. Teatrelli și Grădina cu Filme sunt două dintre locurile în care mă simt acasă și revin cu drag. Când au devenit acasă pentru tine?

Drumul a fost ceva mai lung până când cele două spații au devenit cu adevărat și pe deplin acasă pentru mine. În toamna anului 2013 am fost chiar la deschiderea sălii de spectacole Teatrelli, lucram la acel moment pentru Primăria Vienei, ca director al biroului de reprezentare de la București – Compress Romania și, totodată, în calitate de corespondent al revistelor „Enjoy Vienna” și wieninternatioanl.at. Apoi, în 2016, m-am alăturat echipei creart: coordonam însă artistic alte proiecte – pe cele de cooperare internațională, o parte din evenimentele outdoor și proiecte speciale mai mici, dintre care unele se desfășurau în spațiul Teatrelli, fără să facă însă parte din programul teatrului, precum: dialoguri culturale, vernisajele Galeriei creart, artist-talk-uri sau unele concerte. Și mărturisesc că, fără să mă gândesc vreodată că va deveni cu adevărat acasă pentru mine, spațiul avea și are o energie incredibil de bună, de care este imposibil să nu te molipsești. Apoi, am plecat pentru o scurtă perioadă la Forumul Cultural Austriac, continuând însă colaborarea cu creart pentru unele proiecte de suflet, spre exemplu iMappBucharest, iar în toamna lui 2018 m-am întors ca director artistic Teatrelli și, din acel moment, o mare parte din universul meu a început să graviteze în jurul acestui spațiu care a devenit pasiune și obsesie. Am simțit-o cu adevărat ca pe o întoarcere acasă, pentru că – după ce am absolvit limbi și literaturi străine și apoi actorie (la clasa maestrului Virgil Ogășanu) – am început să lucrez tot mai mult în zona de management cultural și PR și m-am îndepărtat, parțial, de lumea teatrului, iar întoarcerea la ceea ce înseamnă magia acestui univers a fost cel mai firesc lucru, cel puțin așa am resimțit-o.

Cu Grădina cu Filme relația este ceva mai nouă, pentru că am început să coordonez spațiul abia din acest an (dificil pentru toată zona culturală și nu numai), însă drumul a fost similar.

Foto din arhiva personală Roxana Lăpădat

Teatrelli s-a schimbat mult și mai-mult-decât-bine în ultimii ani. Proiecte noi, spectacole îndrăznețe, care cer schimbare de public etc. De unde-ți vin ideile și cât de lung e drumul de la idee la proiect bifat?

Trebuie să mărturisesc că în domeniul artelor performative am o afinitate deosebită față de zona germanică – de la ceea ce înseamnă Pina Bausch și Tanztheater Wuppertal până la Schaubühne sau Rimini Protokoll. E o afinitate care că se bazează, cred, și pe faptul că am crescut la Brașov, printre sași, am făcut acolo școala și liceul german, am studiat o perioadă în Germania, deci e o zonă pe care o înțeleg bine și care e mai aproape de structura mea. Sunt lucruri care te influențează, uneori, chiar fără să vrei și, pornind de la ele, după discuții și cu susținerea Claudiei Popa, directorul creart, înainte de toate, am încercat să redefinim misiunea Teatrelli. E un proces care va dura, cu certitudine, ani buni – în contextul actual, probabil  perioada de tranziție va fi chiar mai lungă decât ne-am așteptat inițial – însă ne dorim să ne îndreptăm, cu precădere, către un spațiu de tip laborator (de cercetare artistică) cu public, în care să se nască producții inovatoare și care să încurajeze căutările / cercetarea artistică și dorința de a experimenta. Teatrelli este un spațiu relativ mic și, totodată, modular, care-ți dă libertatea să te joci, fiind, astfel, potrivit pentru spectacole de acest gen. Pe de altă parte, am convingerea fermă că este necesar să existe un astfel de spațiu și în zona de teatru public din București.

Ideile vin foarte diferit. Uneori vezi un spectacol sau o instalație sau un performance care ajunge să te obsedeze (unul dintre cele mai recente, spre exemplu, este The Encounter al lui Simon McBurney, pe care am avut ocazia să-l văd în perioada de carantină) și de aici se creează niște conexiuni și iau naștere idei noi de spectacol – acestea sunt, de obicei, cele cu bătaie lungă, pentru că e vorba de producții mai complexe, inclusiv din punct de vedere tehnologic, și probabil va mai dura 1-2 ani până se vor putea concretiza, printre altele, și din motive de buget, cu certitudine va fi nevoie să atragem și parteneri sau fonduri externe.

Alteori, vine un artist cu o propunere și, după o serie de discuții, în cel mai firesc mod posibil, se construiește spectacolul. Alteori, drumul de la idee la proiect bifat e mult mai lung, din cauza unor factori externi, cum a fost, spre exemplu, cazul cu Urban GIF Show, care s-a concretizat grație unor oameni care au crezut în proiect, cărora le-a plăcut ideea și care au făcut abstracție de unele dificultăți și neajunsuri. Și mă refer aici atât la performeri și echipa de creație, cât și la oameni din echipa Teatrelli.

Nu în ultimul rând, un loc important în noul program Teatrelli îl au dialogurile culturale și aș menționa aici în primul rând seria Anotimpurilor dialogului despre teatru cu Octavian Saiu. Mărturisesc că și din interacțiunea cu subiectele, dar și cu invitații acestor dialoguri iau naștere idei noi. De aceea și cred în importanța lor.

Așadar, lucrurile stau total diferit de la un proiect la altul.

Foto din arhiva personală Roxana Lăpădat

Fiindcă anul acesta pandemia ne-a dat viețile peste cap și ne-a forțat să ne regândim timpii personali, mă gândesc că nici ție nu ți-a fost tocmai ușor în a regândi o strategie culturală. Cine sau ce ți-a fost ghid?

Nu a fost deloc ușor și, din nou, lucrurile au arătat diferit. Spre exemplu, am decis foarte repede că vom prezenta spectacole online. Fiind însă vorba despre producții din repertoriul curent, m-am temut că, în cazul în care le vom difuza pe Facebook, unde calitatea video este oricum mai scăzută, le vom „omorî”. De aceea, deși a durat puțin mai mult până am reușit să implementăm totul, am creat pe site-ul Teatrelli o secțiune dedicată spectacolelor online, unde înregistrările se încărcau direct de pe Vimeo, așadar la o calitate video ridicată, având, totodată, speranța că dacă cineva face efortul de a intra pe site și de a căuta spectacolul este cu adevărat interesat să-l vadă și dacă îi place, probabil va reveni și în sala de spectacol pentru a se bucura de experiența autentică. La scurt timp după ce am luat hotărârea, am văzut, spre exemplu, că cei de la Schaubühne procedau similar și a venit ca o confirmare că a fost decizia corectă.

Și pentru că suntem într-o perioadă de tranziție, iar repertoriul Teatrelli este foarte variat în acest moment, am hotărât ca spectacolele să fie difuzate pe săptămâni tematice.

Apoi, din discuții cu diferite persoane cu care colaborez, am încercat să identificăm împreună o serie de nevoi pe care le aveam la rândul nostru în calitate de public. Așa s-a născut, spre exemplu, seria recomandărilor culturale ale creatorilor implicați în producțiile Teatrelli, dar și cel mai important și vizibil eveniment Teatrelli din perioada de carantină – prima ediție online a Anotimpurilor dialogului despre teatru cu Octavian Saiu, dedicată Zilei Mondiale a Dansului, care i-a avut ca invitați pe Tobias Biancone, Noa Wertheim și Jarosław Fret.

A urmat seria cu fotografiile de teatru semnate de Mihaela Tulea, unul dintre fotografii de teatru pe care îi apreciez enorm. Mihaela urma să aibă expoziție la Galeria creart, dar a venit pandemia și s-a amânat. Și pentru că avusesem ocazia de a asculta câteva dintre poveștile artistei despre momentele trăite în timp ce fotografia un spectacol sau altul, mi s-a părut o perspectivă proaspătă și, totodată, un mod diferit de a recepta teatrul – văzut din fața și din spatele obiectivului. Așa am hotărât să lansăm acest proiect online, care a ajuns apoi și-n offline, sub forma unei instalații în vitrina Galateca, partenerul proiectului. De altfel, deși discutasem de foarte multe ori cu Andreea Sandu, fondatorul și coordonatorul galeriei, despre o colaborare între zona artelor performative și zona artelor vizuale, abia acum, în perioadă de pandemie, am reușit să concretizăm acest lucru și deja am gândit împreună un al doilea proiect în colaborare pentru luna octombrie.

Nu în ultimul rând, pornind de la lecturile online din literatură română contemporană, s-a născut, aproape dintr-o întâmplare, un spectacol work in progress de Antoaneta Cojocaru, pe un text al Anei-Maria Bamberger (Să vorbesc cu tine), pe care l-am prezentat în această primă formă de montare atât online, cât și live, în aer liber. Iar lista continuă…

Succesul unui proiect cultural nu se măsoară în câți bani produce (deși ar fi bine să învățăm să gândim și așa!), cât mai ales în câtă satisfacție produce. De aici și până la educarea publicului mai este doar un pas. Tu cum ai învățat să-i faci pe oameni să se simtă bine și să revină la Teatrelli sau în Grădina cu Filme?

Cred că primul pas este acela de a stârni curiozitatea publicului, de a convinge spectatorul să încerce și ceva care poate iese din zona lui de confort sau ceva cu care nu a mai luat contact până în acel moment, pentru că nu se află la „doar un click distanță”, respectiv la cea mai simplă căutare pe Netflix, spre exemplu. Desigur, gusturile sunt extrem de diferite și reacțiile extrem de diverse, însă cred că jumătate din drum este câștigat dacă ceea ce prezinți va reuși să nască o emoție, o curiozitate de a căuta mai departe sau de a reveni. Cu certitudine, vor exista și spectatori cărora un anumit film sau o anumită producție de teatru nu o să le placă deloc, chiar dacă alții vor pleca entuziasmați. E firesc, de aceea și încercăm să venim cu o ofertă culturală cât mai variată, păstrând însă identitatea și menirea spațiului cultural.

Am revenit, după foarte mulți ani de pauză, la film. Așa se face că am fost un vizitator (aproape) fidel al Grădinii cu Filme. Unele filme mi-au plăcut foarte mult, altele aproape deloc. Aproape de suflet îmi rămân cele vizionate sub sigla Seara dansului. Este printre foarte puținele programe de cinema gândit tematic, cu filme de toate categoriile și pentru toate gusturile. Bănuiesc că n-ai ajuns întâmplător la structura aceasta. Cine-ți sunt partenerii și cum selectezi filmele?

Pentru că Teatrelli pune tot mai mult accentul și pe zona teatrului de mișcare, Seara Filmului de Dans a fost o serie gândită atât pentru Grădina cu Filme, cât și pentru Teatrelli, așadar o vom continua și indoor. Ca prim pas ne-am dorit să oferim o experiență cât mai complexă în ceea ce privește dansul (contemporan), care să faciliteze o apropiere a publicului față de acest fenomen, ceva mai puțin înțeles la scară largă. Spre exemplu, am încercat să aducem în prim plan două dintre cele mai emblematice figuri ale scenei de dans – Pina Bausch și Ohad Naharin, dar și înregistrarea unui important spectacol de dans contemporan sau am încercat să oferim publicului o imagine de ansamblu din spatele culiselor, pentru a înțelege mai bine cum se construiește și cum ia naștere o astfel de producție sau cum a luat naștere fenomenul internațional care înseamnă la ora actuală dansul contemporan israelian sau cum se poate face educație prin intermediul dansului.

Astfel, pornind de la ceea ce știam că ne dorim să prezentăm, la începutul lunii iunie, când am avut convingerea că vom putea redeschide Grădina cu Filme, am luat legătura cu institute culturale și ambasade din București. Chiar dacă timpul a fost scurt, majoritatea filmelor au fost selectate împreună cu acești parteneri – pentru unele s-au achiziționat special drepturile, pentru altele existau deja drepturile și a fost mai simplu. Aș vrea să mulțumesc pe această cale Ambasadei Israelului, Institutului Goethe, Institutului Francez și Fundației Culturale Grecești care au făcut posibilă prezentarea acestei serii tematice în Grădina cu Filme. Avem deja planuri și pentru continuarea proiectului în Teatrelli, dar aș vrea să dezvălui mai multe la momentul potrivit :).

Ca să mă pot bucura de o proiecție de film în aer liber trebuie să ignor țânțarii (dar s-a inventat Autanul la timp) și să ignor zgomotul. Nu știu cum se face, dar la Grădina cu Filme e atât de multă liniște, încât uneori uit că nu sunt acasă. Tu cum definești liniștea?

Cred că liniștea reușește să te învăluie atunci când ajungi să te bucuri pe deplin și exclusiv de ceea ce faci sau simți în acel moment, indiferent dacă vezi un spectacol de teatru sau film, asculți muzică, citești o carte sau privești doar cerul… Dacă ceea ce faci reușește să te rupă de zgomotul străzii (chiar dacă el se aude în continuare, doar că ajungi să-l ignori) și să oprească, măcar pentru câteva clipe, cele o mie de alte gânduri și probleme care nu-ți dau pace… asta cred că înseamnă liniștea pentru mine…

Foto din arhiva personală Roxana Lăpădat

Ai o echipă destoinică în spate, i-am văzut la fiecare vizită, fie la Teatrelli, fie în Grădină. Cum e să faci parte din echipa asta atât de creativă?

Fără să am intenția de a face un laudatio, meritul principal pentru această echipă care a reușit să se sudeze și să funcționeze pe termen lung (trecând, desigur, peste mici neînțelegeri, inevitabile în orice colectiv) este al Claudiei Popa, directorul creart. Ea este cea care, și în situații mai complicate, cum a fost cea recentă, dar nu numai, a reușit să țină oamenii uniți și să-i încurajeze să-și păstreze entuziasmul și „nebunia” de a transforma lucruri – uneori imposibile la prima vedere – în realitate. Pentru că fără o anumită doză de pasiune nu prea poți face nimic.

Este sincer un privilegiu să ai alături oameni care sunt dispuși să piardă, uneori, zile și nopți ca o premieră să iasă la timp și să iasă bine, ca lucrurile într-un eveniment să decurgă așa cum ai visat, care să caute soluții și în situații aparent imposibile și să vină cu idei.

Nu te întreb despre proiectele de viitor, despre câteva dintre ele știu câte ceva și recunos că le aștept cu nerăbdare. Dar te întreb, acum, când ne pregătim să ne luăm adio de la o vară mai mult decât altfel, cum definești tu normalul/normalitatea?

Normalul/normalitatea înseamnă, pentru mine, să poți planifica pe o perioadă rezonabilă de timp – și mă refer aici atât pe plan profesional, cât și pe plan personal. Să poți urma niște etape previzibile și să te poți bucura de tot drumul care duce spre rezultatul final, fără a te lovi de incertitudini majore, de schimbări drastice de situație de la o zi la alta. E important să (te) reinventezi mereu, dar e un proces care trebuie să se întâmple în timp, ca să fie cu adevărat durabil și să aibă o anumită valoare, e un proces care presupune o perioadă de căutare și cercetare. Cu toții am fost obligați în această perioadă complicată să găsim soluții rapide, să fim flexibili, să regândim lucrurile de la un moment la altul și am convingerea că în urma acestei experiențe vor exista schimbări care erau necesare. Doar că revenirea la normalitate ar însemna ca ele să se implementeze după un plan bine fundamentat, nu născut pe loc, din incertitudine sau disperare.

Am întrebat despre normalitate, inevitabil trebuie să întreb și cum faci să-ți păstrezi optimismul și încrederea?

Cred că sunt mai mulți factori care contribuie la asta. În primul rând, sunt o fire optimistă de fel. Mulțumesc lui Dumnezeu, în general, întâmplările mai puțin fericite din viața mea profesională și personală m-au purtat către lucruri neașteptat mai bune și, cu certitudine, asta mi-a dat speranța și dorința de a nu renunța ușor la lucrurile în care cred. În egală măsură, însă, este un sentiment insuflat de oamenii apropiați, de oamenii cu care lucrez, dar și de persoane pe care le-am cunoscut recent, cu care am ajuns să colaborez, reușind să ne potențăm reciproc energia și entuziasmul, în pofida unui context mai degrabă descurajator în anumite momente.

Fiindcă nu mă pricep la încheieri, te las pe tine să pui punctul final dialogului dintre noi! 🙂

Punctul final va fi mult mai optimist decât am sperat. 🙂 Dacă atunci când ne-am întâlnit ultima oară îți spuneam că vom ieși în septembrie cu premiera online a unei noi co-producții Teatrelli, la care am început concret să repetăm de prin iunie încoace, acum am speranța reală de a te invitapână la finalul lunii să vezi live avanpremiera/premiera spectacolului, detalii exacte vor urma foarte curând. E vorba despre un spectacol pe care îl aștept cu multă nerăbdare, Dușmănie de și în regia lui Gabriel Sandu, cu Rodica Mandache, Edith Alibec și István Téglás, scenografie – Raluca Alexandrescu, video – Ana Cârlan, muzică – Xenti Runceanu, light design – Ștefan Vasilescu. E un spectacol complex care îmbină mai multe medii și care vorbește despre puterea manipulării în media/în filme documentare și efectele directe ale unor astfel de produse.

Share.

About Author

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura