Scrisul ca terapie – „Nimic, doar noaptea” de John Williams

La noi, John Williams este cunoscut în special cu Stoner, roman de referință pentru activitatea sa literară, tradus în limba română și publicat la Editura Polirom în două ediții (2014, 2016). În America, romanul a apărut în 1965, dar impactul la public se resimte în special acum, la mai bine de o jumătate de secol de la publicare, fiind tradus în mai multe limbi și socotit „un fenomen literar internațional”.

Nimic, doar noaptea, apărut în 2020 la Editura Polirom, în traducerea Ariadnei Ponta, este romanul care marca, în 1948, debutul editorial al prozatorului american, un exercițiu epic în care cititorii actuali regăsesc o parte dintre trăsăturile specifice, respectiv mărcile stilistice din Stoner sau din Augustus, cărți de maturizare ale lui John Williams.

Coperta a patra a versiunii în limba română ne oferă câteva informații despre geneza romanului de debut, și anume faptul că ar fi o carte cu rol terapeutic: în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, scriitorul este rănit în urma prăbușirii avionului său, accident în care au murit aproape toți membrii echipajului; aflat în spital, pentru recuperare, John Williams scrie acest roman despre vinovăție și traumă, despre neputința de a te readapta la viață, la semeni, la refacerea legăturilor firești dintr-o familie, dintr-un sistem social. În aproximativ 200 de pagini este concentrată povestea lui Arthur Maxley, un tânăr de douăzeci și patru de ani, acțiunea propriu-zisă, atâta câtă este, fiind surprinsă pe parcursul unei singure zile. O zi cât o viață întreagă, se poate spune…

Ceea ce va remarca, încă de la începutul cărții, cititorul, este intensitatea trăirilor acestui personaj aparent straniu, o febră dostoievskiană, care se insinuează în pagină precum pata de cerneală, inclusiv la nivel lexical și stilistic. Intrarea în existența și în taina sumbră a lui Arthur Maxley se face prin intermediul unui vis în care se aglutinează atât elemente din viața concretă, cât și prezențe evanescente, anticipând trauma suferită de protagonist. „Visătorul” este un soi de dublu, o conștiință de sine-stătătoare, aci pendulând printr-o încăpere plină de oameni, aci îndepărtându-se de aceștia, atras fiind de figura unui tânăr palid, prezență care îl atrage misterios și cu care se va contopi la finalul experienței onirice:

„Ușor, discret, fără niciun sunet, ca o atmosferă intangibilă, s-a contopit cu trupul așezat, a devenit una cu el printr-un proces brusc și inexplicabil și a înțeles, într-o clipire de agonie, că aceasta e adevărata lui identitate, că ăsta e el, și chiar înainte ca întunericul să se lase de tot, a privit prin ochii larg deschiși ai tânărului, a văzut marea nesfârșită de fețe, a auzit din nou sunetul animalic al urii, le-a simțit pe trup mâinile barbare, le-a văzut pumnii ridicați, gata să lovească sângeros, a simțit șocul instantaneu al durerii…” (pag. 17).

Acest vis, plasat în incipitul textului și descris în detaliu, anticipează și explică atât natura anxioasă a personajului, ruperea lui deliberată de realitate și de comunitate, cât și parcursul acestuia până la punctul final. Căci mintea și sufletul lui Arthur Maxley sunt profund și ireversibil tulburate. Fiul unui afacerist, el a asistat la o dramă în familie, moment care l-a marcat decisiv (moartea mamei, răcirea relațiilor cu tatăl, considerat vinovat pentru destrămarea căsniciei, efecte a căror răsturnare bruscă, în finalul romanului, îl vor lua prin surprindere pe cititor) și l-a transformat într-o persoană introvertită, care nu socializează decât în anumite contexte și a cărei însingurare, din ce în ce mai vizibilă pe tot parcursul cărții, este anesteziată cu doze mari de alcool. Viitorul lui e incert: a renunțat la facultate și locuiește într-un apartament închiriat de tatăl său, care îi acoperă toate cheltuielile și nevoile de trai. O plimbare în parc, atât de necesară oricărui om și atât de simplu de realizat, pentru Maxley e aproape un supliciu. Știe să trebuie să socializeze, știe că e bolnav, își disprețuiește corporalitatea, vârsta, neputința de a depăși trauma, de a ieși din depresie:

„Ca un doctor care observă cum boala se insinuează încet în trup și nu face nimic să o oprească, se vedea uneori pe sine însuși în timp ce stătea singur, pierdut în amintiri. I se spusese că anumite lucruri trebuie să și le scoată din minte, să le uite. Ascultase și fusese de acord. Și totuși, când venise momentul să urmeze sfatul, îl cuprinsese o stranie neputință.” (pag. 21)

Romanul urmează pas cu pas deambularea personajului prin propriul labirint interior, dar și printr-un oraș în care oamenii își urmează cursul firesc al vieții, fără ca intersectarea lui Arthur Maxley cu aceștia să îl poată scoate din singurătatea lui plumburie:

„Locul prin care umblă el era un deșert betonat și fără sens, plin de niște configurații stranii și neverosimile, care îl împresurau și reprezentau o vagă amenințare.” (pag. 24)

Agorafobia și mizantropia de care suferă în mod evident converg spre aceeași cauză: moartea intempestivă a mamei, de care a fost anunțat, în timpul facultății, printr-un telefon, precum și relația ambiguă cu propriul tată „Tată, tată, tată, și-a spus. Ce cuvânt urât!”. Tratamentele ulterioare, ruperea treptată de realitate, renunțarea aparent temporară la studii, alcoolul nu sunt decât treptele succesive spre plonjarea în abisul interior, hidra nevăzută, perfidă și vorace.

Punctul culminant al cărții poate fi reprezentat de întâlnirea tată-fiu, față în față, după mulți ani în care niciunul dintre ei nu și-a asumat o astfel de revedere. Ar putea fi o întâlnire crucială, iar momentul ca atare e pregătit cu ingeniozitate de către prozator. Pregătirile pe care le face fiecare personaj, de asemenea, se succed gradat, iar tensiunea crește direct proporțional cu așteptarea. Iar când întâlnirea se produce, timpul care i-a înstrăinat pe cei doi pare, pentru câteva minute, să se îmblânzească, apropierea și empatia urmând să facă restul. Imaginea mamei și moartea ei în condiții confuze, precum și insinuarea altei femei în viața ulterioară a tatălui rup definitiv linia subțire care-i unise…

Deambularea prin noaptea urbană, muzica și băutura dintr-un club select, cunoașterea unei fete frumoase par să-i anestezieze durerea, dar în același timp se vede nevoit, în luminamărturisirilor făcutede tatăl său, să se confrunte cu el însuși, cu demonii lăuntrici. Cu noaptea, cu nebunia, cu ruptura ireversibilă dintre el și ceilalți.

Nimic, doar noaptea de John Williams