O mărturie a iubirii nemărginite – „Iscoditorii. Un an de cugetări, băutură, tristețe și lecturi” de Anne Gisleson

Cartea Iscoditorii. Un an de cugetări, băutură, tristețe și lecturi, scrisă de Anne Gisleson, mi-a trezit sentimente ambivalente. Pe de o parte, am empatizat cu autoarea, al cărei lung șir de experiențe triste – sinuciderea celor două surori gemene mai mici, moartea tatălui, consecințele uraganului Katrina – sunt tulburătoare în sine și sunt redate emoționant, cu sensibilitatea unei luptătoare care pare să fie mereu la capătul puterilor, dar care continuă să înfrunte încercările vieții, fără prea mult optimism, ba chiar într-o stare de mahmureală metafizică, care i se transmite, la drept vorbind, și cititorului. De cealaltă parte, autoarea nu m-a convins de rolul edificator pe care pretinde că l-ar avea lectura în perioada suferinței acute, iar felul în care atrage lectura în circuitul său existențial mi se pare contraproductiv, ba chiar generator de acea stare letargică. Dar pentru că bunul simț îmi spune că judecata celui ce nu-i pățit e foarte probabil să fie inaplicabilă, mai ales în cazuri excepționale cum sunt, practic, toate cele prin care trece Anne Gisleson, voi susține această din urmă părere dintr-o poziție strict ipotetică, în speranța că această poziție nu este și irelevantă, în general.

Înainte însă de a trece la considerații personale în raport cu cartea, să vedem cum este concepută aceasta și care sunt liniile de subiect ce îi alcătuiesc substanța. Deși structural cartea este alcătuită din douăsprezece capitole, câte unul pentru fiecare lună a anului, iar titlul acestora face trimitere la textul discutat în luna respectivă în cadrul clubului de carte al cărei fondatoare este, cartea este mai mult o sumă de memorii personale, decât un jurnal al clubului de carte. Aceste memorii personale sunt impregnate, pe de o parte, de suferința individuală a autoarei, descendentă dintr-o familie numeroasă, cu opt copii, familie zguduită de suicidul celor două gemene mezine și, ulterior, de decesul tatălui, iar pe de altă parte, suferința individuală se contopește cu cea colectivă a locuitorilor din New Orleans, oraș distrus de uraganul Katrina, pe care acești locuitori încearcă să-l reconstruiască. Viața încâlcită a numeroasei ei familii coexistă și se întrepătrunde cu cea a orașului, dominând universul interior al autoarei, care, încercând poate să păstreze ceva doar pentru sine, rezervă membrilor celeilalte familii, adică soțului și celor doi copii, un rol secund în economia cărții. Cred că această preferință este dictată și de natura devorantă a suferinței, care se cere trăită la maxim:

„Frații și surorile – mă durea să fiu în preajma lor, dar erau singurii oameni cu care îmi doream să fiu”.

Astfel, personajele principale sunt un tată destul de autoritar, dar și iubitor, avocat ambițios, dar și corect, și cele două gemene, cu viața lor dezordonată, aflate într-o veșnică căutare a identității, toți trei – stafii redeșteptate, din nou și din nou, de memoria însângerată a fiicei și a surorii. Deși viața-i poate fi descrisă ca un efort constant de a întreține o familie numeroasă, figura impunătoare a tatălui e evocată ca un mușteriu încremenit la masa nr.5 a restaurantului Rib Room, unde ajunsese să-și petreacă o bună parte din zi, purtând convorbiri telefonice de serviciu sau discuții părintești cu copiii săi, decât ca o prezență firească în sânul familiei. Faptul că vizitele sale de rutină la Rib Room rămân necunoscute propriei soții până în ziua înmormântării sale, când chelnerii localului vin să-l petreacă pe cel pe care ajunseseră să-l considere un apropiat, dezvăluie încă o ruptură familială asupra căreia nu se insistă decât în măsura în care conturează regretele ce o chinuie pe mama îndoliată, un personaj episodic, de altfel. Mai evidente și extinse la toți membrii familiei sunt însă regretele față de moartea prematură a gemenelor. Fiecare ajunge să se simtă, mai mult sau mai puțin, responsabil pentru soarta vitregă a acestora – mezinele izolate între impresia fraților și surorilor mai mari că sunt răsfățatele familiei și efortul zadarnic de a fi acceptate așa cum sunt de către cei din jur. Lipsite de atenția celor mari, plecați deja în lume, dar și de acuitatea unor părinți îmbătrâniți și obosiți de cei șase copii care le-au precedat, acestea se aruncă într-o cursă provocatoare, dar periculoasă, de atragere a atenției, începând cu consumul de droguri și cu modul de viață frivol și terminând cu suicidul – provocarea supremă. Triada celor trei morți, împreună cu regretele pe care le generează, este centrul de forță în jurul căruia sunt clădite memoriile autoarei.

Un personaj suficient de bine conturat este și orașul, fragil, mereu amenințat de intemperii, și totuși, dacă nu rezistent, atunci resuscitat cu dedicație, de fiecare dată, de către o comunitate care se autodefinește inclusiv prin această luptă continuă cu capriciile naturii. Spre deosebire de durerea personală, chinuitoare și fără rezolvare, acest efort colectiv de refacere a orașului are efect terapeutic asupra participanților, dovadă că lucrurile materiale se pot recupera mai ușor.

Poate părea că speranța găsirii unui efect tămăduitor asemănător, de această dată pentru probleme sufletești, o face pe Anne Gisleson să întemeieze un club de lectură dedicat crizelor existențiale, în care suferința individuală a fiecărui participant să se dizolve în bazinul de suferințe individuale ale grupului. Dar aceasta e doar o impresie de suprafață, la fel ca impresia că grupul ar încerca să găsească soluții pentru a ieși din impas, căci „cei care erau în căutarea unor răspunsuri certe sau a terapiei de grup au plecat”. Grupul își propune drept scop căutarea, cu care se și identifică, în cele din urmă:

„La fiecare întâlnire a clubului, se deschid sticlele de vin, se identifică fragmentele, se aranjează pe nas ochelarii de citit, și începe căutarea. Propăvăduitori, filozofi, oameni de știință, sinucigași, înnotători , avocați, chanteurs, agenți de vânzări, poeți. Cu toții iscoditori”.

Chiar dacă este futilă (titlul original al cărții este The Futilitarians), căutarea își găsește sensul și împlinirea în ea însăși, își este autosuficientă. Acest se dorește a fi mesajul cărții, împlinirea căruia, însă, e ratată tocmai de către autoare.

Înarmată cu o ediție din 1960 a cărții A Concise Dictionary of Existentialism, acoperire pentru momente în care „nu-mi puteam articula gândurile sau mă simțeam paralizată de carențele mele intelectuale ori când vinul îmi încetinea conexiunea dintre minte și gură”, Anne Gisleson este o gazdă primitoare și un liant al grupului, în virtutea calității sale de fondator, dar nu pare să fie cu adevărat conectată la dezbaterile acestuia, cel puțin în carte. Deși ne oferă detalii din biografia autorilor textelor analizate (în marea lor majoritate, alcoolici), sau ne putem face o impresie despre atmosfera ce domina discuțiile, ba agresive, ba armonioase, mai puțin aflăm despre discuțiile înseși din cadrul clubului; nu este clar dacă digresiunile filozofice presărate de-a lungul cărții sunt rodul acelor discuții sau concluziile propriilor reflecții, precum și incert rămâne dacă, judecând după șirul de sticle goale ce se menționează că se adună în timpul ședințelor clubului, dacă, așadar, rodul acelor discuții nu e înecat, de fiecare dată, în vin.

La fel de incert este rolul lecturii în momentele de profundă suferință, în acest caz particular, precum și, după părerea mea, în general. Nici refugiu, nici mijloc de ascensiune a sinelui, lectura este, mai degrabă, pentru Anne Gisleson, încă un prilej de a se reîntoarce spre suferința sa care, asemeni unei găuri negre, atrage în neantul său tot ceea ce încearcă să o îmblânzească. În loc să fie un mijloc de ieșire din cotidian, urmând scopul declarat al căutării gratuite, lectura este atrasă în realitatea imediată, în rezolvarea de dileme existențiale personale. Suferința autoarei este, bineînțeles, influențată de lectură, dar doar de lectura de până la ea, până la suferință, iar experiența lecturii din cadrul clubului nu e decât emoție amestecată cu obicei (de a citi), fondarea clubului fiind consecința idealizării lecturii, a speranței ascunse legată de puterea ei. Cel mai sincer starea autoarei este redată de fragmentul:

„O femeie care s-a trezit într-o dimineață cuprinsă de cea mai copleșitoare durere, într-o stare de letargie, gândindu-se cum să se ridice din pat, și care a văzut cum cărțile adunate în teanc de pe noptiera ei, Wallace Stevens, Virginia Woolf și William Faulkner, păreau dintr-o dată niște coji uscate care fuseseră cândva ceva vital pentru ea, dar pe care nu-l mai putea prinde. Oamenii povesteau adesea cum cărțile pot fi de folos în fața suferinței, dar ea și-a dat seama că nu putea să se conecteze cu literatura. Îi era rușine că-și irosise atât de mult timp din viață pe “plăceri” și apoi, când ar fi trebuit să i se pară cele mai de folos, când avea cea mai mare nevoie, cărțile i se păreau inutile. Propozițiile se destrămau sub privirea ei. Cuvinte mici și litere înșirate, prezente, dar inerte. Limba părea o farsă, toată această strădanie a omului de a se exprima și care nu se putea compara cu durerea adevărată, putea doar s-o înflorească, să-i dea formă și altele de genul ăsta.”

Trebuie să menționez că acest lucru mi se pare cât se poate de firesc. Mă îndoiesc că lectura ar putea avea vreun rol în suferință, în afară de acela de a se alinia chemării sufletului de a bea paharul cu otravă până la capăt. Consider că experiența lecturii ne poate modela felul în care suferim, dar numai acea experiență care precede suferința. Suferința nu se poate cupla cu nici un remediu imediat, fie el lectură, credință sau vin (ea având, în schimb, puterea de a le provoca, dar nu este îndoielnic oare un obicei obținut condiționat, adică nenăscut din voința liberă?), însă felul în care suferim este, cu siguranță, configurat de experimentarea anterioară cu oricare dintre acestea.

Deși Anne Gisleson consideră miraculoasă înființarea clubului tocmai în aceste momente de criză, nu transpare, de nicăieri din carte, sentimentul resemnării sau angajarea în căutarea gratuită, sau depășirea eu-lui suferind, decât din mențiunea expresă a autoarei că „toate cuvintele și ideile, scrise și vorbite, au hrănit o înțelegere tot mai profundă a ce înseamnă să fii viu, să-i pierzi pe oamenii pe care îi iubești, să gândești și să simți după ce îi pierzi”. S-o credem pe cuvânt.

Între descrierea suferinței cu o sinceritate și autenticitate debordante și iluzia unei lecturii ca act edificator, cartea emoționantă scrisă de Anne Gisleson este o mărturie a iubirii nemărginite care, atunci când se transformă în suferință, devine o pierdere irecuperabilă, consolată, parțial, doar de trecerea timpului. De timp și de nimic altceva.

Iscoditorii. Un an de cugetări, băutură, tristețe și lecturi de Anne Gisleson