Elena Popa și Sebastian Marina recompun o căsnicie. Scene dintr-o căsnicie nu e la prima adaptare pentru o scenă românească, se joacă și la Timișoara (în regia lui Radu Jude). Interesant este că ambele spectacole – cel de la Timișoara și cel de la Sfântu Gheorghe – sunt semnate de regizori cu mai multe filme în portofoliul artistic. În fapt, n-ar trebui să ne mire prea mult acest aspect, pentru că „scenariul” original îi aparține unuia dintre cei mai mari cineaști din toate timpurile, Ingmar Bergman. Spectacolul de la Timișoara nu l-am văzut (încă), dar pe cel de la Teatrul Andrei Mureșanu Sfântu Gheorghe am reușit să-l vizionez online. Sper să-l pot vedea cât de curând și ca spectator, așezat comod în scaunul din sala teatrului. Ioan Cărmăzan, regizorul spectacolului care a avut premiera oficială pe 20 decembrie 2020, și-a dorit să lucreze scenele sub forma unor cadre de film, care printr-un montaj atent să se lege într-un spectacol fluent, cu tramă atent controlată de cele două personaje. Dacă i-a ieșit sau nu, rămâne de văzut.
Scena, așa cum se înfățișează încă de la primul reflector aprins, pare desprinsă direct din scheciurile celebre ale TVR-ului. E o intenție vădită a regizorului de a plasa spectacolul într-o anumită arie: cea a reflecției provocată/dirijată cu privire la dificultățile și probele de rezistență la care este supusă o căsnicie de-a lungul anilor. Cupletele celebre, nelipsite din programele de Revelion, au fost deliciul multora dintre reuniunile de familie, actori celebri au rămas în memoria afectivă a iubitorilor de teatru și cinema pentru poante celebre, cu substrat, reacții la regimul politic opresiv. Căsnicia (ca formă manifestă a relației dintre soț și soție) a fost de multe ori subiectul acestor scheciuri, neînțelegerile derivate din neînțelegeri de moment sau tachinările reciproce erau aduse pe micile ecrane cu scopul de a deturna temporar atenția de la marile probleme ale vieții de zi cu zi, dar și cu o intenție vădit moralizatoare: tovarășii nu trebuiau să-și înșele tovarășele, iar relația de cuplu trebuia să fie perfectă, să servească drept model pentru tinerele generații. Din acest punct de vedere, nu știu cât din intențiile regizorului spun ceva publicului tânăr; poate, cel mult, celor trecuți bine de prima tinerețe.
Scenograful spectacolului de la Sfântu Gheorghe, Inocențiu Ieremia, pare că a adunat de prin magazii elementele de decor – fotoliul, dulapul-etajeră, somiera și restul obiectelor mici. Se (re)compune astfel o atmosferă la limita dintre familiar (în sensul de casnic) și insalubru; o atmosferă prăfuită, statică, în care pare că nu mai este loc pentru dialogul viu. Johan și Marianne chiar au probleme serioase, deși aparențele sunt înșelătoare: sunt căsătoriți de zece ani, au doi copii reușiți, cariere înfloritoare, un cerc de prieteni care îi găsesc interesanți, spirituali și de încredere. Dragostea dintre cei doi încă există, dar căsnicia nu mai funcționează. Este aici o separare de planuri pe care regizorul pare că n-a vrut să o evidențieze neapărat (sunt momente în care spectatorului nu-i este prea clar de ce se ceartă sau de ce nu se mai suportă), în schimb, dacă te centrezi doar pe jocul celor doi artiști realizezi că, pe fond, problema ține de ei înșiși, de personalitățile lor. Specialiștii vorbesc de criza androgină, de exemplu, dar se știe că mai toate cuplurile trec periodic prin situații de criză, menite să consolideze cunoașterea reciprocă. Dacă aceste crize durează prea mult, atunci cuplul riscă să nu mai existe. Cuplul, dar cu căsnicia cum rămâne? De aceea, Johan și Marianne aleg divorțul, în ciuda faptului că încă mai simt ceva unul pentru celălalt. Soluțiile găsite de fiecare în parte pentru rezolvarea situației derivă direct din tipul de personalitate specific fiecăruia.
Elena Popa este adorabilă în felul cum se joacă cu stările, cu stările de perplexitate, cu conștientizarea rupturii definitive etc. Are o maturitate artistică care-i permite să personalizeze într-un fel unic orice personaj, iar Marianne, așa cum o întruchipează ea, este o femeie contemporană, asaltată de tot felul de tentații, obligații, prejudecăți și urgențe casnice, cărora reușește să le facă față. Dacă ar fi fost doar atât, poate că căsnicia cu Johan n-ar fi de domeniul trecutului, numai că ea nu știe (și poate că nici nu vrea?) să găsească rezolvarea la criza prin care trece soțul. Dacă Marianne e când prea cerebrală, când prea emotivă (prea puține aceste momente, să recunoaștem) ei bine, Johan e la polul opus. Din acest punct de vedere, spectatorul pare forțat să-l judece pe el și nu pe ea, atenția este centrată aproape exclusiv pe nevoile lui Johan, numai că lucrurile stau un pic altfel. Din acest punct de vedere, recunosc că aș fi vrut mai mult din partea regizorului, am simțit de multe ori nevoia unor scene mai complexe, mai nuanțate, care să pună în valoare și știința de joc a celor doi (Sebastian Marina poate fi magistral, cu condiția să știe ce are de făcut!), dar și subtilitatea unui text care are și multe note comice pe alocuri. Ori, din tot spectacolul pare că umorul a lipsit cu desăvârșire. Lucrurile au fost luate prea în serios, oamenii păreau de carton în câteva momente, încremeniți în propriul lor trecut, în contrast cu ceea ce transmitea textul.
În altă ordine de idei, mie nu mi-a fost foarte clar despre ce cupluri vorbim, de fapt: cele de acum câteva zeci de ani, cele din prezent? Pentru mine, care am o deformație profesională (recunosc) contează foarte mult și această referință temporală, pentru că mă raportez într-un anumit fel la problemele unui cuplu funcțional din anii ´80 ai secolului trecut (dau la întâmplare reperul cronologic) și cu totul altfel la problemele cuplurilor prezente. Dacă revin la ceea ce spuneam la început, atunci poate că ar fi trebuit insistat mai mult pe nuanțările care vin să ancoreze temporal spectacolul – prin intermediul scenografiei, a luminilor, dar și a abordării unor replici. O schimbare de accent face minuni, se știe asta. Nu m-am raportat nicio clipă la cei doi ca fiind un cuplu de semeni, oameni asemenea nouă, românilor și nici nu cred că asta s-a dorit, dar atunci ecoul scheciurilor celebre invocate mai sus nu se mai justifică.
Scene dintr-o căsnicie, spectacolul Teatrului Andrei Mureșanu Sfântu Gheorghe, merită văzut. Doi actori foarte buni, care se completează reciproc și performează fără a simți nevoia să demonstreze cu orice preț cât sunt de buni. Roluri asumate integral, trecute prin filtrele propriilor personalități, care pot să le atragă noi simpatizanți și, de ce nu, aprecierea criticilor. Un spectacol care trebuie văzut din sala de spectacol, sunt convinsă că o să rezonez cu totul altfel cu cei doi în anumite momente.
Scene dintr-o căsnicie de Ingmar Bergman – Teatrul Andrei Mureșanu Sfântu Gheorghe
Distribuția: Elena Popa, Sebastian Marina, Fatma Mohamed, Manuela Ciucur, Anca Pitaru, Claudia Ardelean, Camelia Paraschiv Katai, Alexandrina Ioana Costea
Regia: Ioan Cărmăzan
Scenografia: Inocențiu Ieremia
Video: Tavi Dobra
Muzica: Marius Popa
Orchestrația: Gabriel Pindici
