Când revii după mulți ani la o carte, ai prilejul să verifici cum funcționează memoria ta de cititor și să constați în ce măsură ai dobândit altă perspectivă și ai deprins alte criterii de evaluare. Ai o nouă viziune, nu lipsită de prejudecăți. La un moment dat, textul în sine a fost suficient. Dar e discutabil dacă doar textul în sine, fără context/paratext, mai este, de la un punct încolo, de ajuns când îți realizezi propriile ierarhii culturale și te confrunți cu „strigoii” – să folosim termenul lui Ibsen, cu toate semnificațiile lui. Cred însă că o pagină, generic vorbind, poate să îți placă în continuare și să reziste re-lecturii, doar pentru că a fost bine scrisă (și tradusă).
Printre primele mele experiențe de lectură se numără Război și pace, romanul tolstoian, Așa s-a călit oțelul, proza lui Ostrovski, și Copilăria lui Maxim Gorki. Din Așa s-a călit oțelul, romanul lui Nikolai Ostrovski, țin minte un nume de fată, Sonia, îndrăgostită de Pavel. Pentru mine, la vârsta aceea, romanul părea (recunosc, e ridicol!) unul de dragoste și atât. Mai târziu am aflat, după o recitire, parțială, mai mult de verificare a unor date, că romanul acesta ilustrează foarte bine momentul literaturii aservite ideologic și construia, ca personaj, tipologia omului nou.
Despre Maxim Gorki, n-am mai știut aproape nimic, până la descoperirea târzie a piesei Azilul de noapte. M-am întors, în zilele astea de chibzuință, la Volumul XII din Operele lui Maxim Gorki, alcătuit din trei nuvele, unitare ca temă, atmosferă și personaj – Copilăria, La stăpân și Universitățile mele. Despre această ultimă nuvelă, în Notele de final ale ediției apare o precizare preluată dintr-un document al epocii. Se pare că, pe patul de moarte, Lenin ar fi cerut să i se citească din Universitățile mele (Ce-i plăcea lui Ilici din literatură?, N.K Kruopskaia, p. 809).
Tradusă în românește de Cezar Petrescu și de Ada Steinber, această carte m-a fascinat și m-a îngrozit, pe la 11 ani și mult timp după aceea. Cred că frica se naște tot dintr-un fel de fascinație. E drept că volumul mă impresionează până astăzi, este bine păstrat, o ediție broșată, cu o copertă neagră, sobră și elegantă. Acesta este al XII-lea din cele 30 anunțate pe pagina de gardă: M. GORKI – OPERE, Editura Cartea Rusă, București, 1956. Pe a doua pagină, apare portretul scriitorului, într-o fotografie făcută la Petrograd, în 1919-1920, cu numai un an înaintea plecării lui Gorki din țară, după neînțelegerile sale cu Lenin. Va sta în străinătate mult timp, iar repatrierea sa va fi trăită ca o victorie a propagandei sovietice. Este drept că mai interesantă, dintre fotografiile păstrate, mi se pare aceea în care Gorki (la 33 de ani, cu un an înainte de a scrie Azilul de noapte), apare, în 1901, între Cehov (41 de ani, în anul în care scrie piesa Trei surori) și Tolstoi (la 73 de ani, tocmai ce terminase de scris Învierea). Să facem și precizarea că piesa Azilul de noapte va fi ecranizată, dovadă a complexității ei, de Jean Renoir în 1936 și de către Akira Kurosawa în 1957.
Apropiat de Lenin, Maxim Gorki, pe numele său real Alexei Maximovici Peșkov, ajunge în anturajul lui Stalin, bucurându-se de un statul egal unui ministru. În Stalin. Curtea Țarului Roșu (Polirom, 2014), Simon Sebag Montefiore face referiri la rolul lui Gorki în construirea noii literaturi sovietice, amintind și de ambițiile nebunești pe care scriitorul le avea spre sfârșitul vieții – el îi propusese lui Stalin un proiect de rescriere integrală a cărților lumii. Stalin, care ar fi vrut ca Gorki să-i scrie biografia, evită discuția despre asemenea planuri lipsite de pragmatism. Iată, în viziunea lui Montefiore, evocarea unui moment petrecut în casa lui Gorki, la un fel de întrunire a scriitorilor, anume invitați pentru a înțelege comandamentele regimului stalinist:
„Pe 26 octombrie 1932, o elită aleasă de 50 de scriitori a primit o invitație misterioasă la vila în stil art deco a celui mai mare romancier rus în viață, Maxim Gorki. Scriitorul înalt, tras la față, cu o mustață sură, acum în vârstă de 64 de ani, și-a întâmpinat oaspeții pe scări. În camera de zi erau întinse mese acoperite cu fețe de masă albe, elegante. Așteptau toți plini de emoție. Apoi a sosit Stalin însoțit de Molotov, Voroșilov și Kaganovici. Partidul lua literatura în serios, în așa măsură încât potentații editau personal lurările scriitorilor faimoși. După ce au făcut puțină conversație, Stalin și tovarășii săi s-au așezat la masa din capăt, lângă Gorki însuși. Stalin și-a șters zâmbetul de pe față și a început să vorbească despre crearea unei noi literaturi.
A fost un eveniment memorabil: Stalin și Gorki erau cei mai celebri oameni din Rusia, iar relația lor un barometru al literaturii sovietice înseși. Încă de la sfârșitul anilor ‘20, Gorki fusese atât de apropiat de Stalin, încât mergea în vacanțe cu el și Nadia; (…) se născuse în 1868; de experiențele sale amare (de unde și pseudonimul ales, Gorki) ca orfan vagabond care supraviețuise unor situații abominabile, trăind ca vai de el printre proscrișii din sate, se folosise atunci când a scris capodopere care au inspirat Revoluția. Dar în 1921, dezamăgit de dictatura lui Lenin, a plecat în exil, locuind într-o vilă din Sorrento, Italia. Stalin și-a întins antenele, încercând să îl atragă înapoi. Între timp, Stalin plasase literatura sovietică sub controlul RAPP (Asociația Rusă a Scriitorilor Proletari), aripa literară a Cincinalului lui Stalin pentru industrie, care îl hărțuia și îl ataca pe orice scriitor care nu descria Marea Cotitură cu un entuziasm extatic. Gorki și Stalin au început un complex pas-de-deux, în care vanitatea, banii și puterea au jucat un rol în încurajarea scriitorului să revină în țară.” (p. 94)
La această întrunire nu sunt invitați scriitori care nu erau devotați partidului – Ahmatova, Pasternak, Bulgakov. Pe Șolohov, Stalin îl considera un mare talent, deci el era acolo.
Pentru vizita lui Maxim Gorki, în 1929, la Solovki, lagăr sovietic, Alexandr Soljenițîn spune că s-au luat măsuri speciale de îmbunătățire a condițiilor de detenție despre care se zvonise că sunt inumane. Gorki știa adevărul și a tăcut, interesat, așa cum și-a dat seama și că, aproape de finalul vieții, când avea, de fapt, domiciliu forțat la Moskova, se tipărea special pentru el o ediție a ziarului Pravda, din care lipseau relatările privitoare la condamnări și lichidări ale celor considerați dușmani de clasă. Prea târziu, mult prea târziu pentru a fi o victimă, Maxim Gorki ajunge el însuși, din susținător, un adversar al regimului.
Pe 28 mai 1928, Panait Istrati îl întâlnește pe Maxim Gorki în birourile editurii Gosizdat. După trei ore de discuții banale, Panait Istrati se declară dezamăgit de lașitatea unui om care ar fi putut spune adevărul, se bucura de respect unanim și de notorietate, și n-a făcut-o. În Spovedanie pentru învinși, Gorki este considerat complice la coruperea morală a tuturor straturilor sociale. Corupția îi vizează în special pe cei căzuți în mizerie, manipulați și constrânși de regimul sovietic, pentru a-și face majorități și a guverna:
„Corupția lor este dintre cele mai neomenoase: ca să mănânci chiar pe sponci, trebuie să fii pe linie, mai trebuie să-ți denunți tovarășul-frate care refuză.” (Spovedanie pentru învinși, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p. 32)
Istoricul Simon Sebag Montefiore, care are și talent de dramaturg, prezintă secvența marii ieșiri din scenă a lui Maxim Gorki, în împrejurări suspecte. Fiul său murise cu un an înainte, în 1935, otrăvit, se pare, din ordinul lui Iagoda, prieten al casei și agent al poliției secrete, vag îndrăgostit de soția scriitorului. Aceeași suspiciune apare în cazul tatălui, care este vegheat îndeaproape chiar de prietenul Stalin, venit să preia controlul asupra camerei muribundului – Stalin o dă afară pe o bătrână în doliu, nimeni alta decât „baroneasa Moura Budberg, ibovnica pe care Gorki o împărțise cu H.G. Wells” (p. 165) și le cere ferm medicilor să-l țină sub strictă observație pe bolnav. Revenit a doua zi, când lucrurile se agravează, Stalin nu mai intră în camera bolnavului, dar îi lasă un bilet:
„Alecsei Maksimovici, ți-am făcut o vizită la 2 dimineața, i-a scris el. Zic că aveai pulsul 82. Doctorii nu ne-au lăsat să întrăm la tine. Ne-am supus. Salutări din partea noastră, a tuturor, salutări călduroase. Stalin. Molotov și Voroșilov au semnat dedesubt.” (p. 165)
Oficial, Maxim Gorki moare pe 18 iunie 1936 de gripă, cu o complicație dată de bronhopneumonie, tuberculoză și insuficiență cardiacă. Ulterior, s-a aflat că Iagoda și medicii săi l-au ucis cu premeditare, fără ca Stalin să fi fost implicat în poveste. Sunt organizate funeralii naționale, Stalin și Molotov i-ar fi purtat pe umeri sicriul. Creierul lui Gorki este trimis, cum se proceda în cazul personalităților noului regim, la Institutul din Leningrad, pentru a fi cântărit și pentru a se găsi noi dovezi ale genialității sale.
Știind toate cele de mai sus, m-am întors la cartea pe care o citisem, poate că prea devreme, dar cu suficient de multă atenție încât să păstrez, în timp, câteva imagini din ea. M-am dus exact la capitolul în care Lexei, un orfan (mai întâi de tată, apoi și de mamă) devine erou pe ulița lui, ajutat de o bunică neobișnuită, înțeleaptă și cu sânge rece. Pe scurt, pagina este o ilustrare perfectă a literaturii horror – Lexei câștigă prinsoarea cu un puști răutăcios, se alege și cu o rublă, acceptând să petreacă o noapte în cimitir, așezat într-un sicriu butaforie. Bunica vine să-l ia dimineață de acolo, se asigură că pledul dat de ea l-a ferit pe copil de frig și îl asigură pe nepotul că frica e măsura curajului: „Dacă nu ți-a fost frică, nici n-ai cu ce te lăuda.” (p. 295)
În multe pagini, apar însă imagini luminoase, cum sunt acelea în care, într-o vară, în vreme de foamete, bunica și nepotul merg în pădure, după ciuperci. Bătrâna vorbește cu un câine, care le iese în cale, se sfătuiește cu el, dar câinele era, de fapt, lup.
Interesante sunt în proza lui Gorki și pasajele referitoare la ceai, momentele devenite pretexte pentru tihna unei case bătrânești, prin care se perindă mai multe generații, în vremuri de criză. Ceaiul este băut în bucătărie, de oamenii cu fețele afumate așa cum erau și chipurile sfinților din icoanele bunicii:
„Spre seară, când venea vremea să bea ceai și când lăsau lucrul, bunicul cu unchii mei și cu lucrătorii treceau în bucătărie.” (p. 25)
*
Ceai se bea când e omul bolnav, și boala îl face mai bun. Lexei era frecvent bătut de bunic, om aspru, credincios altfel, care așa înțelegea să își apere nepotul de rele obiceiuri:
„Îmi aduc aminte de-o seară liniștită, beam ceai cu bunica în odaia bunicului; el era bolnav, stătea în pat în capul oaselor (…). Mâna pe care o întindea după ceașca de ceai îi tremura jalnic. Se făcuse blajin și parcă era alt om.” (p. 80)
*
Bunica avea inima bună și îl primea, la un ceai, pe un bătrân orb în bucătărie. Ceaiul este asociat cu masa oamenilor sărmani, nu doar cu five o’clock:
„Câteodată bunica îl chema în bucătărie, îi dădea ceai și mâncare.” (p.116)
*
La un moment dat, bunicii își împart gospodăria, împart și ceaiul – firișoarele de ceai păreau totuși mai multe într-o parte, deși erau puse toate, când venea vremea, în același ceainic, în aceeași apă fiartă:
„Când bunica turna ceaiul, bunicul cerceta cu multă luare-aminte ca să vadă dacă al lui era tot atât de tare ca al ei și ținea socoteală, nu cumva să bea unul mai multe cești decât celălalt.” (p. 234)
*
Ajunge Lexei la stăpân și îi revine datoria de a face aprovizionarea, iar cumpărătul ceaiului devine ocazia de a înțelege ce se mai petrece în târg:
„Într-o dimineața, ducându-mă la băcănie să cumpăr pâine pentru ceai, l-am găsit pe băcan certându-se cu nevastă-sa.” (p. 343)
*
Probabil, acesta este cel mai interesant pasaj referitor la ceai, fiindcă este asociat cu citirea unei cărți. E drept că cei care îl ascultau pe Lexei citind nu înțelegeau mare lucru, le plăcea însă momentul în sine, îi scotea din plictiseală:
„Și iată-mă seara, de la ceai și până la cină, citind stăpânilor cu glas tare Moskovski Listok, în care apăreau în foiletoane romane (…) și altă asemenea literatură sortită să ajute digestia oamenilor care mureau de plictiseală.” (p. 415)
*
Sluga nu stă la ceai cu stăpânii (oameni haini), pe care-i observă devenind secretoși. Se întâmpla ceva, și în jurul ceaiului se puteau lua decizii:
„Apoi s-au așezat cu toții la ceai; vorbeau liniștiți, dar în șoaptă și cu băgare se seamă, iar pe stradă se făcuse liniște.” (p. 423)
În casa noastră exista, în vremea copilăriei mele, și un raft din noua literatură rusă și aveam acces la el fără opreliști, cum am avut, de altfel, la toate cărțile din bibliotecă. Atunci când mă gândesc la bibliotecă, am în minte un teritoriu al diversității și al supraviețuirii – în timpul foametei, după război, multe cărți din casă au fost puse pe foc, în bucătărie, copiii nu știu să rabde. Treptat, biblioteca s-a refăcut, existând în familie o preocupare constantă pentru învățătură. Însă multe volume s-au pierdut, multe au rămas date cu împrumut și nerecuperate vreodată. Nu s-a pierdut, din fericire, această pagină în care o recunosc pe bunica mea, care se ruga îngenuncheată în fața icoanelor, înainte de răsăritul soarelui, și părea, după rugăciune, împrospătată:
„Nu mi-a trebuit multă vreme ca să înțeleg că bunicul avea un dumnezeu, iar bunica altul.
Se întâmpla că bunica, după ce se trezea, zăbovea mult în pat, își pieptăna îndelung părul nemaipomenit de frumos, clătina din cap și, încleștându-și dinții, smulgea șuvițe întregi de fire negre, subțiri și mătăsoase și ocăra în șoaptă, ca să nu mă trezească:
– Arde-te-ar focu’!… Dare-ar chelbii în tine, caier blestemat!…
După ce-l descurca de bine de rău, îl împletea la repezeală în niște cozi groase, se spăla în grabă, fără să ajungă să-și lepede înciudarea de pe fața ei mare, boțită încă de somn; după aceea se lăsa în genunchi înaintea icoanelor și abia atunci începea adevăratul spălat de dimineață, de pe urma căruia bunica ieșea cu totul împrospătată.
Își îndrepta spinarea încovoiată, își dădea capul pe spate, se uita cu drag la fața rotundă a Maicii Domnului din Kazan, făcea cu multă râvnă cruci largi și mormăia cu înfocare și destul de tărișor:
– Slăvită născătoare de Dumnezeu, maică precistă, miluiește-mă și de ziua care începe acu’. (…)
Mai în fiecare dimineață, bunica găsea cuvinte noi de laudă și din pricina asta ascultam totdeauna rugăciunea cu încordată luare-aminte. (…)
Dumnezeul bunicii era toată ziua cu dânsa și ea le vorbea de dânsul până și dobitoacelor; îmi dădeam seama că unui dumnezeu, cum era cel al bunicii, i se supuneau de bunăvoie și smerite, toate: și oamenii, și câinii, și păsările, și albinele, și ierburile…” (p. 103-104)
OPERE. Vol. XII. Copilăria. La stăpân. Universitățile mele de Maxim Gorki
Editura: Editura Cartea Rusă
Ilustrații: Ion Ion
Anul apariției: 1956
Nr. de pagini: 809
T. 190
