Giuseppe Gibboni (Italia),Vikram Sedona (Italia) și Orest Smovzh (Ucraina) vor aduce publicului în această seară, în cadrul finalei, Concertul Nr.1 în Re major de Paganini, Concertul în Re major pentru Vioară și Orchestră de Brahms și Concertul în Re major de Ceaikovski! Așa scria în comunicatul de presă primit. Venisem după o zi extrem de lungă, încărcată cu tot felul de emoții și aproape că nu mai găseam resurse să-mi țin ochii deschiși. Mă tot încurajam spunându-mi că Paganini poate face oricând minuni. Ei, uite că n-a fost el responsabilul de data aceasta, ci romanticul Brahms. Și da, într-un secol dominat de tehnologie și de viteza ucigătoare de orice emoție, sensibilitatea a făcut diferența.
Se va vorbi mult despre această finală, în care locul I nu s-a acordat. Vor fi multe speculații, povești mai mult sau mai puțin adevărate. Mă feresc să cad în capcana scenariilor brodate pe marginea premiilor, după cum mă feresc să arunc în cârca celor nouă jurați supărarea unui public foarte numeros. Mă gândesc că cei nouă n-au ajuns să judece valoarea și calitatea interpretării celor trei finaliști la întâmplare. Vorbim de finala Secțiunii Vioară a Concursului Internațional George Enescu, care are zeci de ani de tradiție, nu de orice concurs. Și faptul că doi mari violoniști români – Silvia Marcovici și Remus Azoiței – fac parte din acest juriu nu poate decât să ne aducă și mai multă satisfacție sau, de ce nu, bucurie.
Paganini și concertele sale atât de speciale sunt adevărate pietre de încercare pentru orice solist. Să cânți un concert din Paganini la 17 ani, într-o finală de concurs, pare nebunie curată. Probabil că profesorul lui Giuseppe Gibboni a mizat pe nebunia vârstei atunci când l-a sfătuit să aleagă acest concert. Sunt foarte multe tehnici îmbinate în această piesă muzicală de o frumusețe atipică, stăpânite destul de bine de tânărul italian, numai că i-a lipsit acea sensibilitate dată de maturitate și de exercițiu, ambele venind la pachet cu experiența. Poate că dacă am fi avut această finală peste un an, nu mai mult, altfel ar fi arătat ordinea pe podium. La anunțarea premiilor, Gibboni tremura și era cu ochii în lacrimi, semn că nu mai rezista, iar în momentul în care președintele juriului a anunțat faptul că premiul I nu se acordă și că el ia locul III n-a înțeles nimic, a trebuit să-și întrebe colegii de finală și abia apoi a început să realizeze că e, totuși, pe podium.
Concertul în Re major pentru Vioară și Orchestră de Brahms a fost pentru mine revelația serii. În general, nu-mi vine în minte numele acestui compozitor atunci când mă întreabă cineva ce prefer să ascult. Adevărul e că nu mă prea înnebunesc după romantici! Sau, mai bine spus, nu până în seara asta! Brahms era foarte bun, dar romantic, deci în niciun caz prima opțiune! Ei bine, după seara asta, îl voi asculta în buclă, tocmai pentru că vreau să retrăiesc mare parte din emoțiile stârnite de Vikram Sedona. Tânăr și el, extrem de tânăr, dar deloc crud, de o sensibilitate rarisimă și pentru care cred că adevăratul lui har nu este talentul de a cânta impecabil la vioară, ci faptul că reușește să trăiască emoția într-un fel unic și să ne-o și transmită, ajutându-ne în acest fel să devenim mai buni. Cele trei părți ale concertului Allegro non troppo (D major), Adagio (F major), respectiv Allegro giocoso, ma non troppo vivace — Poco più presto (D major), cer din partea solistului multă emoție, pentru că altfel nu ajunge la esența scriiturii muzicale a marelui compozitor. Și e atât de puternică vraja care te cuprinde ascultând acest concert, încât la final nu poți decât să spui: incredibil, dar chiar nu știu ce mi se întâmplă! Dacă prima parte și ultima pun în evidență foarte bine tehnica însușită de solist, miezul concertului îi dă voie acestuia să etaleze cam toată paleta de trăiri și de emoții de care dispune, punându-le pe note și lăsându-ne să zboare spre noi. Iar noi, cei din sală, ne trezim că suntem izbiți, lipiți de pereții sălii de concert într-o încremenire din care nu vrem să ieșim cu niciun chip. Dar în partea a treia Brahms ne forțează să ieșim din acestă stare și să ne luăm la trântă cu tot ceea ce-am primit dinspre solist și orchestră, dar doar pentru a înțelege că ceea ce ni s-a oferit acum este în grija noastră și de noi depinde cât ne vom bucura de aceste neșteptate roade ale unei colaborarări unice violonist – orchestră. Și fiindcă am adus vorba de orchestră, cea a Filarmonicii George Enescu a fost la mare înălțime! De aceea rămân la convingerea că Vikram Sedona e cu adevărat câștigătorul ediției 2018 a Concursului Internațional George Enescu – Secțiunea Vioară.
Orest Smovzh (Ucraina) a fost preferatul multor spectatori, numai că era și cel mai vârstă dintre cei trei, are 27 de ani, deci multă experiență asimilată în ani de studiu intens. În zece ani de studiu un violonist evoluează foarte mult, își schimbă tehnica și abordarea de multe ori. Zece ani diferență sunt între Gibboni și Smovzh și, din punctul meu de vedere, aici rezidă una din cauzele pentru care jurații au ales să nu acorde Premiul I. Concertul în Re major de Ceaikovski este unul dintre cele mai cunoscute și cântate concerte, spectatorii știau foarte bine această bucată muzicală și de aceea au și fost dezamăgiți de decizia juriului. Smovzh a cântat în forță, ajutat fiind și de o orchestră care iubește acest concert, s-a văzut asta din fiecare notă cântată. A atacat pasajele dificile în forță, cu curaj, dar mie mi s-a părut că i-a lipsit un pic din emoția care face diferența dintre locul I și locul II. Din dorința de a arăta cât știe, s-a concentrat mai mult pe execuție și tehnică, poate și pentru că nu se vedea capabil să-și gestioneze emoțiile cum trebuie.
Rămân în memoria afectivă cu un Brahms atât de neașteptat de binevenit și cu multe emoții pe care încă încerc să le ordonez, astfel încât să mă pot bucura de ele cât mai mult timp. Le mulțumesc celor trei finaliști pentru că au ales să dea măsura harului lor și le doresc să revină pe scena Ateneului Român cât mai curând posibil. Eu îi voi aplauda la scenă deschisă și sunt convinsă că nu voi fi singura!
