Când muzica dă tonul unei seri unice – Reframing the Classics

În 2021 aveam parte de unul din cele mai profesioniste tururi ghidate din viața mea și ca lucrurile să fie cu adevărat memorabile, cea care ne-a fost ghid, în februarie 2021, nu avea nicio legătură cu meseria de ghid. Petruța Luchian ne-a plimbat peste două ore prin toate cele patru muzee găzduite de Palatul Culturii Iași și cu o răbdare demnă de un călugăr budist ne-a răspuns la toate întrebările. Circuitul turului a fost gândit metodic, astfel încât să nu obosim înainte de vreme, dar și să sedimentăm cum trebuie amănuntele ce țin de una sau alta din vastele încăperi ale palatului. Mi-am adus aminte de toate acestea ieri seară, când am intrat în Sala Henri Coandă, impresionantă din toate punctele de vedere. O îmbinare de volume, culoare și materiale unică, care transformă sala într-un loc prielnic atât pentru concerte (de muzică clasică), cât și pentru conferințe sau ceremonii. În timpul concertului, m-am plimbat cu privirea pe tavanul sălii, am luat fiecare jurat la analizat, poate, poate găsesc detalii care să mă determine să spun „sunt diferiți, deci imperfecți”. Nu sunt, cum n-a fost nici muzica concertului, ceea ce m-a făcut să-mi spun, încă o dată, că spațiul determină atmosfera, iar reușita unui concert de muzică clasică depinde și de acest lucru, nu doar de prestația artiștilor.

Inițial, mi-am spus că sunt puține locuri pentru un concert cu muzică de Grieg și Schubert, dar ascultându-l pe Jean-Baptiste Doulcet, pianistul francez invitat de Classix Festival, am realizat că intimitatea era ingredientul cheie pentru un astfel de eveniment. Avea dreptate artistul să spună la bis că se simte precum Harry Potter, pentru că, într-un fel, asta a fost, un magician care a reușit să ne transforme total pe noi, cei din sală. Piesele din Grieg, dar mai ales improvizațiile bazate pe tablourile lui Felix Aftene (inspirate de cele șapte coline ale Iașului, ce pledoarie frumoasă pentru spiritul locului) mi-au smuls câteva strigăte de „Bravi!”, semn că entuziasmul era la cote înalte. Nu doar că are forță și tehnică tânărul pianist francez, dar are o pasiune care-l determină să combine stări, emoții, reacții și timpi de acțiune într-un fel unic astfel încât concertul să devină mai mult decât memorabil, să fie o experiență (transformatoare) în sine. Mă uitam la jurații din tavan în timp ce ascultam piesele lirice ale lui Grieg și aveam impresia că ba râd sardonic, ba se miră, ba zâmbesc în colțul gurii. Jocul de lumini a ajutat și el la crearea acestei atmosfere, dar ceea ce făcea Jean-Baptiste Doulcet era mai presus de orice închipuire. Partea de improvizație mi-a adus aminte că interpreții mei favoriți de jazz au o cultură foarte solidă de muzică clasică (mulți dintre ei s-au apucat să facă jazz după ani de muzică clasică), dar și de faptul că Iașul va rămâne unul din orașele de suflet, colinele și împrejurimile concurând din plin la asocierea orașului cu ideea de „vacanță perfectă”. Breazu, Bucium, Cetățuia, Copou, Galata, Repedea și Șorogari sunt cele șapte coline tablourile inspirate de ele nu doar că au nota aceea de inefabil, dar se remarcă și prin separarea registrelor sus – jos cu ajutorul culorilor, care, se știe, la Felix Aftene sunt extrem de importante. Pasărea roșie sau înțeleptul-înger care plutește prin aer deasupra colinei l-au ajutat pe Jean-Baptiste Doulcet să dea formă sonoră unor emoții greu de încadrat în tipare. Mi-am adus aminte în timp ce ascultam muzica și priveam tablourile că anul trecut, în timpul târgului de artă MOBU (organizat la Romaero Băneasa) standul lui Felix Aftene a născut niscaiva controverse, câțiva vizitatori considerând că-l pastișează pe Ștefan Câlția; se înșală amarnic aceștia, privindu-i tablourile inspirate de colinele Iașului mi-am dat seama că soarele-lună, pasărea stilizată și înțeleptul alcătuiesc o triadă pusă în valoare de spectrul de culori folosite, greu de denumit și imposibil de descris adesea în cuvinte. Muzica lui Doulcet a suplinit din plin această incapacitate a mea de a verbaliza ceea ce simțeam la vederea tablourilor. Păstrez definitiv acest concert ca fiind revelator și transformator, pe alocuri, ceea ce nu e deloc puțin lucru.

Partea a doua a concertului ne-a mutat într-o altă zonă, care face parte tot din sfera romantică, dar e un romantic mai pragmatic, mai concret, mai așezat. Combinația de pian, corn și voce, transformată ulterior în pian-voce, n-a făcut altceva decât să ne aducă cu picioarele pe pământ, să ne ancoreze în zona neputințelor și zbaterilor personale. Jan Petrykam, tenor (PL), Ulrich Koella, pian (CH) și Petrea Gîscă, corn (RO) au funcționat perfect în formulele de trio, respectiv duo, impresionând publicul prin profesionalism, sensibilizând pe cei din sală într-atât de mult, încât s-a lăsat cu bisuri și strigăte de „Bravi!”. Vocea lui Jan Petrykam, cu un timbru aparte, a impresionat prin profunzime și nuanțe, fiecare notă fiind asumată ca unică și, deci, irepetabilă. Am avut parte de încă o lecție de muzică, dar una atât de plăcută și agreabilă, încât ne-am simțit într-un permanent dialog cu cei trei soliști ai concertului.

Reframing the Classics s-a numit concertul serii de vineri din cadrul ediției 2024 a Classix Festival. Și chiar așa a fost, o reașezare în matcă a muzicii clasice, o reinterpretare a unor partituri iubite de melomanii cu state vechi. O pledoarie pentru muzica clasică menită să convingă tinerii că da, un concert cu o astfel de muzică poate fi și altfel decât plictisitor sau lipsit de emoție.