Când șoaptele muzicii se transformă în emoții ziditoare

Aflat la a cincea ediție, Classix Festival nu doar că-și confirmă valoarea, ci începe să-și facă loc pe harta primelor opțiuni culturale pentru cineva care vrea să viziteze Iașiul în luna februarie. Și dacă n-aveți de gând să vizitați orașul în această perioadă a anului, vă recomand să luați în calcul o mică excursie pentru anul viitor, e alternativa culturală perfectă pentru celebra deja vacanță de „schi”. Anul trecut am urmărit online concertele care au făcut parte din agenda festivalului și țin minte că mi-am spus că trebuie să fac cumva să fiu spectator în sală la măcar câteva concerte. Mi s-a împlinit dorința, din moment ce ieri seară am fost printre cei care au ocupat locurile din sala Casei de Cultură a Studenților Iași. O sală în care n-am mai fost până acum, deși am fost în oraș de-a lungul anilor de foarte multe ori, uneori pentru săptămâni întregi, alteori doar pentru câteva zile. M-am bucurat să-mi spulber o prejudecată, pentru că aveam impresia că voi găsi o sală prăfuită, anostă, cu iz de mucegai și cu foarte multe amintiri din epoca comunismului românesc. Nici pe departe, sala are fotolii noi, public foarte bun, divers din toate punctele de vedere, dar educat, care știe cum se ascultă un concert de muzică clasică. Dat fiind că aici se țin concertele Filarmonicii din Iași s-ar putea ca această educație (muzicală) să i se datoreze acestui ansamblu, dar tind să cred că e ceva mai mult la mijloc. E o plăcere să vezi tineri studenți așteptând în liniște și lipsiți de deruta primei vizite să înceapă concertul, să nu vezi (prea multe) telefoane filmând în timpul concertului și să nu auzi soneriile acestor aparate (o singură excepție, telefonul din timpul recitalului lui Florin Estefan). La fel de multă plăcere mi-au provocat cuplurile de seniori, melomani înveterați, care veneau în cunoștință de cauză, știau ce vor asculta și erau pregătiți să facă comparații, nu doar să socializeze ei între ei. Orice ar fi, Iașiul are o comunitate culturală solidă, datorată în cea mai mare parte mediului universitar, dar intelectualitatea locului s-a format în ani și ani, fără grabă, din oameni veniți doar pentru studii și rămași aici din diverse motive. O comunitate care pare pregătită să primească tinerii și să-i ajute să se formeze din punct de vedere cultural pe toate planurile.

Revenind la Classix Festival, ce-a făcut Dragoș Andrei Cantea din sau cu acest festival e demn de orice manual de management cultural. Un festival nu doar foarte bine gândit, cu un program individualizat de la o ediție la alta și cu artiști internaționali și români foarte buni, dar și foarte bine organizat. Echipe de voluntari nonagresivi (o, da, știu ce spun la acest capitol), foarte bine educați, care fac orice să întrețină atmosfera de concert completează în cel mai fericit mod cu putință partea de logistică – pliante foarte bine realizate, cu informații succinte, dar utile pentru spectator. Atmosfera creată de luminile difuze și în culori adaptate muzical creează ceea ce putem numi generic sinergie. În fapt, concertele din cadrul Classix Festival nu fac altceva decât să susțină ideea că da, se poate face artă și eveniment cultural de top, cu condiția să ai în echipa de organizatori profesioniști și, înainte de orice, artiști. Foaierul în semiumbră și în tonuri de lumină orange, nu doar că îndeamnă lumea să se comporte într-un anumit fel, dar pune și amortizor vocilor, cei veniți la concert nu țipă, nu sunt zgomotoși și așa și trebuie, pentru că atenția trebuie să cadă pe artiști. Pe mulți dintre cei care au cântat în serile trecute sau care urmează să o facă în ultimele concerte ale ediției 2024 i-am văzut în sală, semn că oamenii n-au venit la Iași doar ca să-ți facă treaba, ci și ca să-și asculte confrații, să simtă și să se încarce cu energia locului. Mi-aș dori să văd asta mai des și la festivalurile din București, mai ales la cele de teatru, unde poți să numeri pe degetele de la mâini câți actori și regizori vezi în sală la spectacolele breslei.

Romantic Whispers s-a numit concertul din seara zilei de joi, 22 februarie 2024, și așa a și fost. O seară pusă sub semnul romantismului, dar lipsită de orice tentă de siropos, o seară în care s-au auzit muzici mai puțin cântate pe scenele din România, în combinații curajoase, dar izbutite, datorită artiștilor invitați să cânte în cadrul festivalului. Deschiderea i-a aparținut baritonului Florin Estefan, acompaniat la pian de Ioan Dragoș Dimitriu, o deschidere pe placul inclusiv a celor mai tineri melomani, ultimele lieduri și romanțe din programul special gândit pentru acest concert justificând bisul. Florin Estefan este un artist cu o carieră solidă și se simte asta din felul cum construiește relația cu sala, din grija pentru fiecare spectator în parte. Traducerea versurilor n-a impietat deloc calitatea concertului, din contra, a contribuit la o mai bună înțelegere a muzicii lui Rahmaninov. Deliciul celor din sală a fost scrisoarea „cântată” cu atât de multe nuanțe, menite să pună în valoare calitatea unui dialog pe care mi l-aș dori cultivat și astăzi de artiști. Florin Estefan rămâne o voce a mediului cultural românesc și mă bucur că l-am ascultat (și) la Iași.

Prima parte a concertului s-a încheiat cu două recitaluri în care flautul a fost vedetă. Nu se putea concert romantic fără flaut(e). Și bine a gândit Dragoș Andrei Cantea să includă în programul serii cvartetul de flaute alcătuit din Soyoun Kim (KOR), Jie-Youn Lee (KOR), Hyunim Yoon (KOR) și Philipp Jundt (CH), concertul scris în 1953 de Eugène Bozza, Jour d’été à la montagne for flute quartet sunând perfect în Sala Casei de Cultură a Studenților. Patru flautiști impecabili în atitudine, care se simt reciproc foarte bine, astfel încât muzica a impresionat până și pe cel mai lipsit de romantism spectator. E complicat să cânți muzică de cameră în săli mari, dar cei patru au dovedit că se poate, nu s-a pierdut nicio nuanță și nicio trăsătură definitorie pentru concertul lui Bozza n-a trecut în secundar. Destiny – Arirang Arariyo pentru 4 flaute și pian (2024) de Ji Won Kwon, în premieră cântat la Iași (tind să cred că e premieră națională audiția acestuia) a încheiat prima parte a concertului pe o notă de reverie, cei din sală fiind astfel îndemnați să-și lase emoțiile să se manifeste.

Partea a doua a serii a fost dedicată unui duet care ține tot de muzica de cameră, pianul și flautul fiind instrumentele care au impresionat grație celor doi soliști, Philipp Jundt – flaut (CH) și Ulrich Koella – pian (CH). Beethoven, Poulenc și Taktakishvili e o combinație pusă sub semnul diversității, pentru că romantismul nu ține neapărat de o anumită epocă istorică, cât de o stare, care se cere reinventată când și când, dovadă că cele trei piese cântate de cei doi au fost compuse în perioade foarte diferite de timp și de compozitori cu cariere muzicale și mai diferite. Duetul celor doi instrumentiști a impresionat prin tehnică și simț reciproc, astfel încât sala n-a simțit trecerea timpului, ci doar cum atmosfera se încarcă din ce în ce mai mult de note romantice. Nu s-a ajuns la suprasaturație, ceea ce tot celor doi artiști li se datorează, pentru că echilibrul se construiește și menține destul de greu când vine vorba de astfel de concerte.

N-a fost niciodată prima mea opțiune un concert de sau cu muzică pusă sub semnul romantismului, dar Romantic Whispers s-a dovedit a fi o lecție de îndepărtat prejudecăți. Știam că o să-mi placă Beethoven, nu ascultasem de mult ceva compus de el, dar nu știam dacă Bozza sau Kwon o să-mi încânte simțurile. Cât despre lieduri și romanțe, aici nu era niciun mister, pentru că eram convinsă că totul depinde de forma în care se afla vocea. Ei bine, totul a fost așa cum trebuie, astfel încât concertul a intrat direct în seria de experiențe muzicale memorabile, ceea ce nu-i rău deloc.

Romantic Whispers – Classix Festival 2024