Biblioteca de la miezul nopții

„Un om e ca un oraș. N-are cum să-ți displacă întregul din pricina câtorva aspecte nedorite. Poate că unele părți nu te atrag, câteva străduțe lăturalnice nesigure şi suburbiile, dar părţile bune îi dau valoare.” Matt Haig

Titlul acestui bestseller este bine ales – atât biblioteca, spațiu livresc și graniță a universurilor paralele, cât și miezul nopții, cu potențialul său de mister, atrag și conving. Ești tentat să citești cartea doar citind titlul și autorul. În plus, se poate înțelege că miezul nopții este un loc, că timpul este imaginat spațial, ceea ce, într-un fel, se întâmplă ingenios în „Biblioteca de la miezul nopții”.

Povestea, schițată din primele pagini, este ușor de anticipat. Spectaculosul nu se produce. Personajul se află un moment de cumpănă. Depresivă, Nora nu-și mai dorește să trăiască. Biblioteca îi oferă, prin mijlocirea unui personaj preluat parcă din „Harry Potter”, doamna Elm, ocazia de a explora posibile scenarii existențiale. La capătul nopții, când cărțile destinului s-au epuizat, Nora are revelația valorii singurei vieți reale de care dispune încă și își dorește din nou să trăiască. Motivele abandononului vor deveni motive ale recuperării sensului lucrurilor.

Calitățile și defectele acestei cărți nu sunt, pentru un cititor cu experiență culturală, egal distribuite. Părțile negative par mai multe.

Prima dezamăgire este legată de figura bibliotecarului, aici a bibliotecarei, doamna Elm. Spațiul bibliotecii devine loc al confesiunii, numai că, până la urmă, o singură carte ocupă prim-planul discuțiilor care se anunțau consistente în idei – „Cartea regretelor”. Bibliotecara, imagine a unei călăuze, inițiază jocul de șah al vieții. Ea avansează ideea unui noian de posibilități din care pot fi alese cele mai potrivite fiecăruia. Reîntânirea dintre Nora și doamna Elm, de fapt, o întoarcere în timp, declanșează intriga romanului.

„Cu nouăsprezece ani înainte de a se hotărî să moară, Nora Seed se afla în biblioteca micuță şi călduroasă a şcolii Hazeldene din oraşul Bedford. Stătea la o masă joasă, cu privirea ațintită spre o tablă de şah.

— Draga mea Nora, e normal să-ți faci griji în privința viitorului tău, i-a zis doamna Elm, bibliotecară, cu ochii scânteind.

Doamna Elm a făcut prima mişcare. Calul ei a sărit peste rândul intact de pioni albi.

— Bineînţeles că o să te îngrijoreze examenele. Însă poți să fii orice-ți doreşti, Nora. Gândește-te la toate posibilitățile. E palpitant.

— Da. Presupun că e.

— O viaţă întreagă ți se aşterne înainte.

— O viață întreagă.

— Ai putea face orice, ai putea trăi oriunde. Undeva unde e mai puțin frig şi mai puțină umezeală. Nora a împins un pion, înaintând două pătrate.

Cu greu se abţinea să nu o compare pe doamna Elm cu mama ei, care o trata pe Nora ca pe o greşeală ce trebuie corectată. De exemplu, când era bebeluş, mama ei se temea că urechea stângă a fetiţei e mai depărtată de cap decât cea dreaptă, aşa că folosea scotch ca să îndrepte situația și apoi o ascundea sub căciulița din lână.” (p. 11)

În sinteză, Biblioteca de la miezul nopții nu are atmosferă, dar are acțiune în exces – multe salturi în timp, multe întoarceri la momente de răscruce. Narațiunea este dispusă concentric, în jurul ideii de opțiune: la un moment dat, Nora primește privilegiul de a alege varianta ideală a propriei vieți. Ideea de opțiune devine însă superfluă, de vreme ce, indiferent de decizie, niciuna dintre existențe nu i se pare Norei acceptabilă. În orice ipostază, pierderile sunt de neconceput. Ei nu-i poate fi bine, în condițiile în care ar fi rău pentru ceilalți, oamenii dragi. De exemplu, căsătorită cu Ash, fericită, având o fetiță minunată, devenind scriitoare – viața ideală! -, Nora ar trebui să accepte, în același timp, moartea doamnei Elm. Nu poate face asta. Mai mult, în toate scenariile experimentate, Nora continuă să aibă probleme grave cu depresia, este sub tratament, are episoade suicidare. Așadar, cauza situației în care se află Nora, la granița vieții cu moartea, nu se rezolvă: depresia e tot acolo, înscrisă în codul ei genetic nemodificabil.

Altă observație este că lipsesc din roman detaliile care să creeze senzația de imersiune în alte dimensiuni, cum se întâmplă spectaculos la Asimov, să zicem, în „Soarele gol”. Matt Haig ratează un scenariu SF, folosind imagini-clișeu, scurtând trasee și decupând nepotrivit secvențe care tind să se și repete – senzația de „perfect previzibil”, pe care personajul ușor alienat nu o are, este învederată pentru cititor. Tabla de șah, celebră în „Alice în Țara Oglinzilor”, romanul splendid al Lewis Carroll, apare la Matt Haig mai mult ca element de recuzită. Dialogul dintre Nora și bibliotecară despre mutarea turei și a nebunului nu capătă consistență.

Este adevărat că aproape în fiecare pagină sunt strecurate referințe culturale mai mult decât interesante – Platon, Voltaire, Marcus Aurelius, Sartre, „Walden” al lui Thoreau etc. Cărțile sunt peste tot, în stivă, amestecate, creând impresia că sunt folosite pentru selecția de citate care se rețin ușor, utile scopului de a crea profilul intelectual al Norei și, mai subtil, de a confirma ideile preexistente în mintea celui care citește, formă de manipulare.

„Singura cale de a învăța este să trăiești.” (p. 123)

„Oricât de sincer ai fi în viață, oamenii văd în continuare adevărul doar dacă este suficient de aproape de realitatea lor.” (p. 253)

„Unele adevăruri sunt imposibil de sesizat.” (p. 256)

„Ca și cum fiecare zi era o piesă care se potrivea perfect într-un puzzle și, cu fiecare piesă pe care o adăuga, îi era tot mai ușor să înțeleagă cum arată bucățile lipsă.” (p. 257)

Nu se poate să nu apreciezi referirea la un tablou realizat în maniera lui Cezanne – „Pe perete era un tablou de bun-gust, semiabstract, în spiritul lui Cezanne, înfățișând un măr – sau poate o pară” (p. 101). După descriere, aș fi zis că maniera descrisă este, mai curând, a lui Magritte, dar adevărata problemă este cea a justificării unui asemenea detaliu. În ce măsură poate fi explicată prezența valoroasei picturi într-o cameră de hotel ocupată de o sportivă care face înot de performanță. Nora renunțase la pasiunea pentru lectură, din prima ei viață – cititul cărților o împiedicase, așa credea, pe Nora să trăiască autentic, oferindu-i evadări iluzorii.

„Joc” este scris frumos și pune în evidență interesant efortul Norei de a afla mereu informații despre viața în care tocmai a plonjat. Nu știe niciodată aproape nimic despre noua Nora, o proiecție care-i rămâne permanent străină – și totuși, nu într-o manieră care să amintească de Ibsen. Dialogul cu fetița Molly rezolvă vidul de memorie și mai rezolvă o problemă a Norei celei reale, care nu avea copii, nici familie, nu avea sprijin emoțional:

<<— Eu te întreb ceva ce știi, iar tu îmi spui răspunsul. Deci, dacă eu te întreb „cum cheamă pe mami”, tu o să răspunzi „Nora”. Ai înţeles?

— Cred că da.

— Atunci, pe tine cum te cheamă?

— Molly.

— Pe tati cum îl cheamă?

— Tati!

— Dar care e numele lui adevărat?

— Ash!

Măi, să fie! Ieșirea la cafea a fost un succes!

— Şi unde locuim?

— În Cambridge!

Cambridge. Avea sens. Norei îi plăcuse dintotdeauna oraşul Cambridge și, în plus, se afla la doar 48 de kilometri distanţă de Bedford. Probabil că și lui Ash îi plăcea. Se afla la o distanţă rezonabilă ca să facă naveta, dacă mai lucra acolo. Pe scurt, după ce îşi luase licența la universitatea din Bristol, Nora se înscrisese la un master în filozofie şi i se oferise un post la colegiul Caius.

— În ce parte a Cambridge-ului? Îţi mai aminteşti? Cum se numeşte strada noastră?

— Locuim pe… Bol… pe strada Bolton.

— Bravo! Și mai ai fraţi sau surori?

— Nu.

— Dar mami şi tati se plac unul pe celălalt?

Molly a chicotit la auzul întrebării.

— Da! >> (p. 238)

Memoria vieților posibile se păstrează intact – iată o idee nouă. Discutând cu bibliotecara, Nora își amintește exact cursul vieților trăite pe repede înainte, într-un ritm accelerat, deci, până la urmă, inacceptabil.

Cartea, se pare, este scrisă sub influența puternică a experiențelor traumatice – mărturia traversării unor episoade psihotice, căutarea și identificarea unor soluții de vindecare. Scrisul și lectura sunt forme neconvenționale de terapie, care, descoperite la timp și exersate la intensitatea potrivită, se dovedesc salvatoare.

La nivel estetic, Biblioteca de la miezul nopții oferă mai puțin decât promite. Însă și chestiunea așteptărilor pe care le creează o carte este o problemă de gust, absolut subiectivă. N-aș trece titlul cărții lui Matt Haig pe lista de lectură a adolescenților (care citesc totuși genul acesta de literatură!), fiindcă am prejudecata calității. Aș trece tiltul pe lista unor căutători de literatură motivațională și, mai ales, pe lista unor ateliere de scriere creativă, ca material perfect pentru a observa „rețeta” cărților din categoria bestseller, cu recomandarea de a răspunde la întrebări elementare – de ce scrii? pentru cine scrii?

Câteva date despre autor găsim în prezentarea editurii:

Matt Haig este autorul mai multor volume de succes, precum Umanii (Nemira, 2016), Cum să oprești timpul (Nemira, 2018), Câteva motive să iubești viața (Nemira, 2018), Gânduri de pe o planetă nervoasă (Nemira, 2019) și Biblioteca de la Miezul Nopții (Nemira, 2020). Ca autor de cărți pentru copii și adolescenți, a câștigat Blue Peter Book Award, Smarties Book Prize și a fost de trei ori pe lista scurtă pentru Medalia Carnegie.

În România au mai apărut, la Editura Nemi, volumele pentru copii Un băiat numit Crăciun (2016), Fetița care a salvat Crăciunul (2017), Eu și Moș Crăciun (2018) și Evie și animalele (2021).

Las mai jos alte fragmente:

„Nu sunt de folos nimănui. Nu am fost un angajat bun. Am dezamăgit pe toată lumea. Sinceră să fiu, sunt o amprentă de carbon inutilă. Îi rănesc pe cei din jur. Nu mai am pe nimeni. Nici măcar pe bietul și bătrânul Volts, care a murit pentru că nu am fost în stare să am grijă de o pisică.” (p. 73)

<< —„A vrea” e un verb interesant, i-a spus ea cu voce calmă. El sugerează o lipsă. Uneori, dacă suplinim acea lipsă cu altceva, dorinţa iniţială dispare cu desăvârşire. Poate că problema ta ţine de o lipsă, și nu de o dorinţă. Poate că există o viaţă pe care îți dorești cu adevărat să o trăiești. >> (p. 73)

„De fiecare parte patului se găseau cărţi. În viaţa ei originară, timp de șase luni nu ţinuse nicio carte la capătul patului. Nu mai citise nimic de jumătate de an. Poate că în viața asta stătea mai bine la capitolul concentrare. A luat una dintre cărți, cu titlul Meditation for Beginners. Sub ea se afla un exemplar din biografia filozofului ei preferat, Henry David Thoreau. Şi pe noptiera lui Dan erau cărți. Ultima carte pe care îşi amintea ca el să o fi citit fusese biografia lui Toulouse-Lautrec – Tiny Giant -, însă în acestă viață citea o carte de afaceri, cu titlul Zero to Hero: Harnessing Success in Work, Play and Life și cea mai nouă ediție a The Good Pub Guide.” (p. 64)

„Pisicile sunt prea neascultătoare, a zis el și, de data asta, glasul i-a sunat exact cum și-l amintea ea. Câinii știu unde le e locul.

— Nesupunerea e fundamentul libertăţii.” (p. 115)

„Nora a ieșit, întrebându-se dacă poți judeca o viață după numai câteva momente petrecute într-o marți, imediat după miezul nopţii. Sau poate că doar de-atât aveai nevoie.” (p. 61)

„— Tata e de părere că am irosit totul. Acum am renunţat la înot.

— Ei bine, nu e treaba mea să ți-o spun, dar pe lumea asta există şi alte lucruri în afară de a înota foarte repede. Te așteaptă multe vieți posibile şi diferite. Cum spuneam săptămâna trecută, ai putea deveni glaciolog. Am făcut nişte investigații și…” (p. 12)

„Pentru Sylvia Plath, existența reprezenta un smochin si fiecare viață posibilă pe care o putea trăi – cea de femeie căsătorită şi fericită, cea în care era o poetă de succes – reprezenta o smochină zemoasă, doar că nu a putut să le guste pe cele dulci, aşa că au putrezit, pur și simplu, sub ochii ei. Poți să înnebuneşti dacă te gândești la toate celelalte vieți pe care nu ai ocazia să le trăiești.” (p. 123)

Biblioteca de la miezul nopții de Matt Haig