Mama câinelui

<< Marina o aştepta disperată pe Kanello să le aducă ceva de mâncare şi, de cum vede traista, se prinde și zice cu italienii de față: „Ah, Dumnezeule, iar grenade! Un pic de mălai n-ai fi adus și tu!” >> Pavlos Matesis

Scris sub formă memorialistică, romanul Mama câinelui este o cronică a supraviețuirii în perioade de criză – ocupația germană din timpul Celui de-al Doilea Război Mondial și perioada tulbure a Războiului Civil din Grecia.

Vocea care prezintă întâmplările este a lui Raraou, un personaj comparabil prin inocență și capacitatea de a crea umor involuntar cu Momo, din romanul lui Romain Gary, „Ai toată viața înainte”. Ambele personaje au o expresivitate aparte, accentuată de o inofensivă pentru ceilalți patologie psihiatrică.

Aproape de finalul vieții, Raraou se întoarce în timp, pentru a realiza, sub formă de evocare minuțioasă, tabloul unei copilării petrecute în plin război. Scrisul, privit cu responsabilitate, devine document. Raraou este preocupată de acuratețea amintirilor, însă este și mai interesată de menționarea personajelor importante ale trecutului ei – o întreagă tipologie de supraviețuitori. În sat, rămân mai ales femeile și copiii. Bărbații pleacă la război. Solidaritate între femei există, așa cum există și acte de trădare. Curajul se redefinește în termenii supraviețuirii.

Maturizarea forțată îi obligă pe copii să ia parte la tot ce presupune o perioadă de conflict: procurarea de armament, asigurarea hranei, angajarea în tot felul de operațiuni periculoase, cu riscul permanent de a sări în aer, cum i se întâmplă unui băiat, din cauza minelor.

„Pe drum începeau să bată mingiuca. Pe post de mingiucă foloseau o grenadă englezească dezamorsată. Și când se apropiau într-un târziu la punctul de control, bariera era deja coborâtă. Iarna, copiii treceau neobservaţi pe sub barieră și scăpau, pentru că din cauza frigului nemții se vârau într-o colibă din chirpici folosită pe post de gheretă. (Până la urmă le-a aruncat-o Thanasis în aer, cu o grenadă, cu puțin timp înainte să intre englezii, aşa, ca să se răzbune.) Numai că atunci când venea pacostea de primăvară, nemțălăii stăteau înfipţi lângă barieră şi se apucau să tragă dacă auzeau pași în depărtare.” (p. 125)

Raraou este și puțin actriță, în sensul în care a intrat de la sine în rolurile puse în scenă de familia proprie, în tot felul de turnee mai mult sau mai puțin forțate de împrejurări.

Elegantă din fire, Raraou ține la produsele cosmetice mai mult ca la orice altceva. Când au loc jafuri la o băcănie, toți se întorc cu buzunarele pline de alimente, fiindcă e război și nimeni nu are ce mânca. Ea vine cu un ruj, pe care-l pune în frigider, lângă carne. Când pleacă în vizită prin sat, are grijă ca rujul acela să ajungă la rece, în frigiderul gazdei. Domnișoara Salomi nu face excepție, când vine vorba despre cochetărie și pasiunea pentru cosmetice:

„Domnişoara Salomi prefera să fie împuşcată decât să iasă din casă nemachiată, i se părea indecent. Când, la început, au anunţat la radio că ne-am predat nemților, a dat fuga imediat și și-a cumpărat zece rujuri, cinci cutii cu farduri și o oca de pudră de talc, de-aia pentru fundul copiilor, atât își permisese. Şi aşa înarmată a făcut ea faţă Ocupaţiei. Cât poate să dureze, și-a zis, cinci luni? Englezii sunt nişte gentlemeni, o să ne salveze în curând. Orbită de iubirea ei pentru englezi, rămăsese fără produse de frumusețe, și din cauza asta se dedase și ea jafurilor acum. Dar numai de cosmetice.” (p. 133)

Raraou ține cronica mai multor familii, în care cele bune și cele rele vin de-a valma. Unii fug de căsătorie și ajung pe front. Alții sunt nevoiți să se căsătorească, fiindcă „așa cer interesele partidului”:

„Doamna Kanello mai avea o soră nemăritată, Iannitsa o chema. Ea era marea lor supărare. Dar au reușit s-o dea și pe-asta, printr-o cunoștință de partid. Bărbatul celeilalte surori, cea din rezistență, l-a obligat pe un tovarăș partizan s-o ia pe duduie. Ți-o cere partidul și crezul politic, i-a zis. Ce să facă omul, a luat-o de nevastă.” (p. 97)

Povestea e cu happy-end, au trăit fericiți, au avut și un copil. Partidul a avut dreptate.

Multe dintre episoade sunt de un umor homeric. O întreagă odisee are legătură cu declararea vârstei reale, știut fiind că femeile au unele rețineri proverbiale în această privință. Ocupanții le cer oamenilor să treacă pe un tabel postat pe ușa casei, la intrare, datele locatarilor. Femeile prind ocazia perfectă să-și modifice vârsta – de la 48 la 42, apoi la 32. Doamna Kanello povestește că mama ei făcuse la fel:

„Băi, mamă, ai înnebunit?, face ea, de unde treizeci și șapte, femeie, când eu am făcut douăzeci și șapte?!” (p. 98)

Ca să le facă în ciudă celor care îi tot contestau noua etate, o altă femeie scrie direct, în tabele: 15 ani. Putea scrie orice dorea, tocmai aici e farmecul. Impresia că lucrurile intră pe un făgaș absurd se pierde repede.

„Eu nu-mi trădez vârsta, le-a zis. Prefer să mă împuște.”

Gest de frondă, dar și de cochetărie, ocazia de a da anii înapoi este, simbolic, un privilegiu care se acordă zeițelor grecești, oricum nemuritoare, și acestor femei care se zbat să găsească mâncare pentru copii. Măcar pe hârtie, toate par mult mai tinere. Cele care au ezitări, se spune, au demnitate, dar n-au feminitate. Mențiunile din documente se dovedesc utile ulterior, când este vorba despre angajare sau despre vreun drept bănesc. Mai mult, povestea cu modificarea vârstei în actele oficiale pare o compensație de război și se repetă, aiuritor, și după „așa-zisa Eliberare”, când este incendiată arhiva localității:

„Dăduseră foc Primăriei.

Asta le-a făcut un mare bine femeilor – naționaliste şi cu dosar. Pentru că arseseră registrele din arhivă şi toate îşi scoteau acum după plac certificate cu ce dată de naştere declara fiecare, doar un jurământ ți se cerea să faci. Atunci toată suflarea feminină din Cetățuie, femei simple şi doamne, au jurat strâmb, chiar şi alea din familiile bune. Până și doamna Adriana a declarat că e cu vreo doişpe ani mai mare decât fiică-sa, nu c-ar fi avut nevoie de certificat, dar, s-a gândit ea, toate îşi scot. În plus, a scos și un certificat nou pentru Salomi, în care i-a tăiat treişpe ani, i l-a trimis ca dar de nuntă, cu întârziere, dar un dar regesc. Doar doamna Kanello şi-a păstrat demnitatea. Și azi îşi declară vârsta adevărată, niciun pic de feminitate la femeia asta!” (p. 167)

Raraou spune povestea unor oameni care se descurcă în fața multor necazuri, a ocupanților, când italieni, când nemți. Foamea este ea însăși un personaj. S-ar putea spune că iese pe scenă, în fața spectatorilor de ocazie. Mergând din loc într-altul cu trupa, ca să scape de ocupanți și ca să-și câștige existența, actorii își păstrează, în general, ținuta, respectând rolul. Dar se întâmplă să apară modificări în timpul spectacolelor, să leșine cineva de foame, și atunci se improvizează:

„De la prea multă înfometare, Salomi leşinase pe scenă în timpul unui spectacol. Tasis însă, care devenise un as într-ale improvizaţiei, a dus-o de pe scenă leșinată, chipurile ca pe o amantă doborâtă de prea multe emoții, i-a dat să bea un ou crud, s-a pus pe picioare femeia şi şi-a reluat rolul.

În unele sate, câştigau ceva mai mult, pentru că le închiriau costume și toalete din garderobă oamenilor mai înstăriţi din sat, pentru nunți și botezuri, ba chiar și pentru parastase, fiindcă în unele sate parastasele erau ca niște petreceri, cu colivă și un cazan de fiertură cu frecăţei şi ceva bucăți de carne.” (p. 150)

<<Beleaua cu Adriana era că nu mereu își amintea în ce rol sau piesă joacă și, impulsivă din fire, ignora sufleorul şi se lăsa pe seama emoţiei. Într-o piesă medievală, de exemplu, abandonează ciorapul la care cârpea, intră pe scenă şi, în loc să-i zică protagonistului „Eu sunt vinovata”, îi trânteşte „Fiule, sunt mama ta adevărată!”. Acolo a corectat-o publicul, piesa era, vezi bine, un succes și oamenii o văzuseră şi cu o zi înainte. >> (p. 150)

Foametea, sărăcia extremă, frica s-au cuibărit într-o lume idilică, în care sunt găini și pisici, copiii se joacă de-a scena și au grijă de păianjeni. Tot răul provocat de război e luat în râs, demitizat, și fiecare găsește o cale de a supraviețui. Povestite de Raraou, întâmplările au un haz imens. Copiii, de exemplu, merg la filmele în care există scene cu mâncare, săturându-se imaginar cu tot felul de bunătăți exotice:

„Ne trecea foamea cu filmele astea, pentru că aveau şi o altă scenă cu mâncare, când starul o ducea pe protagonistă la restaurant sau într-un separeu, ca s-o seducă. La început, doar beau, iar publicul se înfuria. Apoi însă venea și mâncarea. Păreau niște chestii tare serbede, numa’ stridii, caviar, eu de-atunci nici să n-aud de fructe de mare. Niciodată nu mâncau iahnie de fasole, friptură sau măcar un chefal la cuptor. Doar într-un film i-am văzut mâncând niște ouă.” (p. 45)

Privite din perspectiva omului matur și a timpului scurs, evenimentele istoriei capătă gravitate și chiar o dimensiune tragică. În sat, copiii trăiau simplu, fără spaime insurmontabile, inventând soluții pentru situații-limită. Fiind cotidiană, moartea devine fapt divers. Nimeni nu se mai teme de ea. Într-o tectonică a plăcilor estetice, comicul dislocă tragicul.

Romanul fabulos al lui Pavlos Matesis, în traducerea inspirată a lui Claudiu Sfirschi-Lăudat, este o dovadă vie a faptului că epopeile n-au dispărut odată cu vechea civilizație grecească. Sângele apă nu se face, nici duhul povestitorului nu s-a istovit.

Despre autor, găsim câteva informații în prezentarea editurii:

Pavlos Matesis (12 ianuarie 1933 – 20 ianuarie 2013) s-a născut în localitatea Divri din Peloponez (Grecia). A studiat actoria la Facultatea de Artă Dramatică din Atena și a scris piese de teatru, nuvele, romane și scenarii pentru seriale de televiziune. Totodată, a avut o bogată activitate de traducător. A debutat în literatură în 1964, cu piesa de teatru Stația, căreia i-a urmat, în 1967, piesa Ceremonia, încununată cu Premiul de Stat pentru Teatru.

Debutul său în proză (1987) l-a constituit nuvela Afrodita, iar în 1990 a devenit cunoscut în urma publicării romanului Mama câinelui, în care realizează o radiografie a societății grecești contemporane. În 1989, Primăria orașului Atena i-a decernat Premiul „Karolos Koun“ pentru piesa de teatru Îngrijitorul de plante. Romanul Mama câinelui, cu numeroase reeditări de la publicare și până astăzi, a fost tradus în multe limbi și a fost inclus pe lista editurii engleze Quintet Publishing „1001 cărți ale literaturii universale de citit într-o viață“.

Las mai jos alte fragmente:

<<Mai bine zi-mi Raraou.

Sigur, Roubini e numele meu de botez, numai că, de fapt, am fost botezată Raraou când mi-am făcut intrarea în lumea teatrului, şi cu numele ăsta am ajuns unde-am ajuns, iar în carnetul de asigurare am adăugat „Domnişoara Raraou, actriţă”, așa o să-mi scrie și pe piatra de mormânt. Pe Roubini am şters-o. Am suprimat-o. Nu mai zic de numele de familie, Meskari! M-am născut în Cetățuie. Tot o capitală, dar de provincie. Am plecat de-acolo la cinșpe ani, cu maică-mea și trei felii de pâine, la câteva luni după ce-a fost umilită în public, pe când încă se sărbătorea aşa-zisa Eliberare.>> (p. 7)

<<În colțurile casei erau mereu pânze de păianjen, deşi văruiam în fiecare sâmbătă și dereticam în fiecare zi. Păianjenii tot acolo erau. leşeau din nou și își țeseau culcuş. „Lasă-i”, mi-a zis mama într-o zi, nu fac rău nimănui, prind şi muştele. În plus, ne țin de urât”.>> (p. 21)

„Salomi ieșise să facă o plimbare (de plimbare îi ardea ei!), era un obicei monden, societatea bună din Cetățuie ieşea la plimbare în fiecare după-amiază – putea să fie și sfârşitul lumii – pe strada principală. Aflu că până și azi au păstrat obiceiul ăsta. Foamea foame, dar la plimbare nu puteau să renunţe, ieşeau şi fetele din pătura socială de jos, și toate voiau să lase impresia că fuseseră tachinate de cineva, chipurile, sau că sunt urmărite în fiecare după-amiază. În fine. Domnişoara Salomi ieşea la plimbare ca să arate că face parte din societatea bună și, din cauza tocurilor înalte de lemn, de la foame, o luase cu leşin, ameţise de la înălţime şi-şi scrântise glezna, și-a căzut în faţa Carabineriei. Trei soldaţi italieni au adus-o înţepenită, zici că era un miel de Paște pus în frigare, leșinată de tot.” (p. 129)

<<În a doua iarnă a Ocupației, doamnei Adriana i s-a făcut milă de mine că purtam o rochiţă subțirică, m-a luat la ea acasă și m-a pus să probez o fustanelă. Atunci a descoperit că purtam izmene din steag. „S-o porţi sănătoasă”, mi-a zis. „Ți-e un pic cam lungă, dar o să-ți țină de cald, amărâto. Poart-o și, când ne-om elibera, mi-o dai înapoi.”>> (119)

Mama câinelui de Pavlos Matetis