În urma unui accident, un scriitor încearcă să își rememoreze viața, însă este incapabil să mai discearnă între faptele și persoanele reale și întâmplările și personajele din cărțile pe care le-a scris, le-a tradus și le-a citit. Cu vocea unui narator nesigur, ale cărui povești sunt mereu dezmințite, Silex înfățișează o istorie a fărâmițărilor interioare și o meditație amplă asupra memoriei, a identității‚ a imaginii pe care ne-o construim, a minciunilor pe care ni le spunem, a răului pe care ni-l facem unii altora sau nouă înșine.
George Cornilă
George CORNILĂ (n. 1986, Focșani) a debutat cu romanul Cu dinții strânși (2007; reeditat în 2022). Au urmat romanele Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse (2013; 2014; 2021), Regele lupilor (2016), Expurgo (2018; 2019) și Diluvium (2019), biografia romanțată Hasdeu. Duhuri (2023), volumele de povestiri și nuvele Arlequine(2018), Entropic (2020) și Rezervația (2022) și cartea cu povești pentru copii Toxi Foxy (2018), pentru care a primit mai multe premii naționale și internaționale. Este prezent cu proze în peste zece antologii apărute în România și Marea Britanie. A fost copywriter, secretar general de redacție și redactor-șef. Face traduceri din literatura americană și britanică, scrie articole pentru Dilema veche, Observator cultural, Familia, Matca literară, Luceafărul de dimineață, Salonul literar și Aphelion (SUA) și ține ateliere de scriere creativă. Visează la o casă pe plajă, cu o cameră uriașă doar pentru bibliotecă și o cameră ceva mai mică pentru pisici.
Fragment
În fiecare an așteptam cu nerăbdare să primească ai mei tichetele de concediu și să ne ducem la mare. De obicei mergeam în iulie și tot de obicei până atunci fuseseră o primăvară și un început de vară secetoase doar ca în noaptea dinainte să pornim, când eu mă zvârcoleam în anticiparea vacanței pe litoral, să se pornească ploile torențiale care aveau să ne amâne plecarea o zi, două, o săptămână, spre disperarea mea crescândă și spre întărirea sentimentului că întregul univers era împotriva mea. Sufeream voluptuos din această pricină, asta ca să nu mă confrunt cu realitatea, mult mai îngrozitoare, că nimănui, nici măcar unei ființe demiurgice nu-i păsa, de fapt, că eram cu totul insignifiant, așa cum suntem toți. Nu mă mai puteam bucura nici când ne aventuram, într-un târziu, la drum, când potopul se oprise sau când plecarea nu mai putea fi amânată, căci periplul era lung, vreo șase ore, în care se putea întâmpla orice, așa cum a fost cred că în vara lui ’95.
De cele mai multe ori porneam la drum de la Urechești, unde ne refugiam de zăpușeala tropicală a apartamentului, beton și carton gudronat, unde ne păstra în viață doar un ventilator cu picior pe care însă îl țineam pornit doar în reprize, căci împrăștia un miros atroce de plastic ars care ne pârlea gâtlejurile. Îmi amintesc bine canicula, cea de la blocul de pe Strada Pompierilor, patru etaje de cuptoare; cea de la Urechești, când cimentul terasei din fața casei, unde ai mei își beau cafeaua în diminețile de duminică, devenea incandescent, alb orbitor, aerul ardea și făcea unde, ca în savanele unde trăia Acinonyx jubatus rex, și în miezul zilei de ceară nu se auzea nimic altceva decât cârâitul fără vlagă al găinilor pe jumătate îngropate în țărâna răcoroasă de sub vișin, când pe cerul topit trecea vreun uliu copt, cu penele sfârâind; canicula bucureșteană, praf și gaze de eșapament, în acele veri de singurătate, muncă și insomnii, când maidanezii stăteau tolăniți prin ganguri, cu limbile pe asfalt, iar eu, sugrumat și cu părul în flăcări, ieșeam să-mi câștig pâinea și apa; canicula velină a insulelor grecești, cu miros himeric de capră, pește și rozmarin, fierbându-ți creierii în casca de motociclist, cerebel kleftiko în vas de policarbonat; canicula Africii, umedă, care nu te sufoca, ci te îneca, de parcă ai fi căzut într-un ceaun cu zoi puse pe foc.
În casa de la Urechești era însă răcoare, ziduri groase care țineau înăuntru ce trebuia ținut înăuntru și afară ce trebuia ținut afară, iar pe masă era mereu un cofer cu apă rece, apă vie.
O luam pe drumul vechi spre mare, iar până la Râmnicu Sărat mergeam pe șoseaua cu o bandă pe sens dinainte de noul E85, mărginită de gigantici arbori umbroși, și tata povestea că drumul european pornea din Klaipėda, Lituania, și mergea până în Alexandroupolis, Grecia, iar eu visam că o să ajung cândva în acele locuri. De acolo continuam să coborâm, treceam pe la Balta Albă, apoi Bordei Verde, străbăteam Bărăganul, numărând rezervoarele de apă pentru irigații, sferice, ca niște buzdugane rase de ghimpi, pe un picior înalt și subțire, făcând câte un scurt popas, în pustiu, mâncam un sandvici pregătit de mama de cu seară sau cumpăram un pepene de pe marginea drumului, beam apă, râdeam de popândăii care se ridicau pe labele din spate și ne priveau încremeniți și încordați, după care ne puneam din nou în mișcare.
Ne țineam cu degetele de nas când treceam pe lângă fabrica de amoniac de la Amara, coteam spre Giurgeni, treceam podul la Cernavodă și tot mergeam, până simțeam mirosul sărat al mării, același care avea să mă înnebunească în toți anii de liceu, când, la ivirea zorilor, acceleratul de noapte zdrobea calea ferată paralelă cu marea și goarna urla cu o bucurie sălbatică, iar noi, cu o câte o fată de gât și un bidon gol într-o mână, după ce toată noaptea băuserăm bere ieftină și cântaserăm la chitară, abia așteptând să ne prăjim la soare, apoi să ne aruncăm de pe stabilopozi în apa de culoarea cernelii, să facem sex pe plajă și să rupem în două discotecile, trăgeam perdelele murdare și priveam halucinați întinderea metalică.
Deși apoi am fost în alte stațiuni, în Vama Veche, cel mai des, dar și în Neptun, Costinești, Năvodari și, târziu, Mamaia, pentru Venus am păstrat mereu un amestec de fascinație și greață. Într-acolo ne îndreptam și în vara lui, cred, ’95, când, după amânări succesive cauzate de ploi, am pornit, într-un târziu, la drum. Mai aveam puțin și ieșeam din județ, când, trecând pe lângă statuia lui Suvorov de la Dragolsloveni, mama a amintit că oamenii de prin partea locului povesteau că generalisimul, victorios împotriva turcilor, s-ar fi îmbătat strașnic și s-ar fi înecat în gârla care curgea în vale, un braț al Oreavului — aveam să descopăr mai târziu că era fals, căci Suvorov a murit mulți ani mai târziu, la Sankt Petersburg —, și în clipa următoare, mașina, o Lada, s-a oprit. Tata a coborât și a ridicat capota.
— Cred că am supărat-o zicând de rău despre conaționalul ei.
Cât a fost datorită faptului că și-a cerut scuze, mângâindu-i bordul, cât s-a datorat unei improvizații făcute de tata, a rămas neștiut, doar că Lada a pornit apoi și, hurducăind și înecându-se, am reușit să ajungem înapoi acasă. Am pornit din nou spre mare după două zile chinuitoare, imediat ce tata a scos-o din service.
Ajunși, într-un târziu, în Venus, ne-am dus să salutăm marea, după care ne-am cazat, într-o așa-zisă vilă, în fapt un cub de ciment cu ferestre, în care duhnea a pastile de țânțari și a otravă de gândaci, una bună, căci pe linoleum se găseau grămezi de blatodee cu picioarele în sus, de parcă așteptau să fie gâdilate pe burtă. Așa arătau și cantaridele Moașei Eftimia, puse în borcănașe, uscate sau în oțet, doar că acelea erau verzi.
Ne-am dus apoi să luăm prânzul, la o mâncătorie unde acceptau tichete. De cum ne-am așezat, chelnerița s-a materializat lângă noi, o femeie înaltă și smeadă, ca o amazoană Dahomey, cu scleroticele galbene ca lămâia. Ne-a recitat meniul zilei, și-a notat într-un carnet ce am cerut, ne-a rupt tichetele și a dispărut, spre a apărea la o altă masă. Nu am văzut altă chelneriță acolo, deși restaurantul era plin.
Mâncarea a sosit destul de repede — te-ai fi așteptat ca amazoana cu ochi sulfuroși să vină cu tava pe cap, așa cum aveam să văd, mulți ani mai târziu, că obișnuiau femeile din Mbokongue —, în niște strachini din staniu, pe care femeia ni le-a așezat înainte, pe rând, începând de la tata, fără a se sinchisi de stropii portocalii care săreau pe fața de masă îmbâcsită și plină de firimiturile mesenilor dinaintea noastră. Ciorba groasă și tocănița apoasă erau uleioase, foarte sărate și întru totul scârboase, însă tot sejurul n-aveam să mâncăm în altă parte, căci, în urma unui calcul făcut de tata, tichetele ne-ar fi ajuns acolo la fix până la finalul sejurului.
Câteva bucăți de carne neidentificată pluteau în zeama roșiatică. Eu mâncam orice de mic, căci eram pe jumătate sălbatic, dar Adriana fusese mereu mofturoasă.
— Ce fel de carne-i asta? a întrebat ea, scârbită, ridicând o bucată vineție, învelită într-o pieliță poroasă.
A sorbit apoi puțin din lingură.
— De pescăruș, am zis eu, cu gura plină, oprindu-mă doar pentru o clipă din molfăiala lacomă.
Sora mea s-a înecat și n-a vrut să mai mănânce, în ciuda eforturilor mamei de a o lămuri. A chemat-o până și pe chelnerița cu aspect nubian ca să confirme că în strachină era pui, după care m-au certat, deși îl văzusem mai devreme pe tata mustăcind, căci eu și el aveam un umor similar.
După ce am stat vreo oră la soare, cât să ni se așeze mâncarea, ne-am dus să ne bălăcim, iar pe după-amiază, ne-am plimbat prin stațiune, în umbra hotelurilor ciclopice, cu nume de fete de la noi din sat, construite prin anii ’70 și închise după ’89. Când ne întorceam seara spre vilă — eu țineam la ureche un ghioc și ascultam marea de sânge din capul meu —, am auzit un bărbat anunțând, prin portavoce, venirea circului. M-am întors și am rămas înmărmurit.
