Înainte de expoziție și film, vă invit la teatru. De fapt, stați, invitația nu-mi aparține, e a lui Vasile Ernu. Cu alte cuvinte, astăzi nu e despre cărți, ultimele apariții editoriale, critică literară, ci despre arte. Artele vizuale și felul cum înțeleg unii dintre noi să scrie despre un spectacol de teatru, o expoziție sau un film. Concluzia: greu cu discernământul și asumarea unei poziții personale.
S-a apucat Ernu (și) de cronică teatrală?
Cea mai subtilă formă de manipulare – sau una dintre cele mai eficiente formule – este să te ocupi cu predilecție de un anumit subiect și, din când în când, să divaghezi de la el, dar fără să te îndepărtezi prea mult. Vasile Ernu este foarte activ pe Facebook, pentru el rețeaua e un instrument de autopromovare eficient (chiar așa, ar putea fi excelent studiu de caz pentru o cercetare serioasă), toată lumea este la curent cu preocupările lui, cu drumurile și subiectele care-i atrag atenția. Așa se face că știm că Ernu e orice, numai consumator de teatru nu. Deci, postarea din 13 octombrie face un serviciu echipei care a realizat spectacolul sau nu? E un exercițiu de imagine eficient să faci astfel de postări, cu țintă clară și care nu lasă deloc loc pentru interpretări? Era nevoie de un accent suplimentar, nu eram convinși de orientarea discursului lui Ernu? Ratăm spectacolul sau nu?
Am fost să văd în fugă „Criza. Kit de supraviețuire” de Mihaela Michailov (dramaturgă), David Schwartz (regizor) la Teatru Masca.
Am ținut neapărat să-l văd căci mâine plec şi nu mai apuc. Tema mă interesează.
Poţi plânge, poţi face cu nervii că-ţi amintește tragedia şi demența crizei financiare din 2009-2012 prin care am trecut.
Tragismul creşte, devine emoţional, căci e povestit prin ochii copiilor.
Dar am şi râs, chiar mult: echipa super tare de actori fac o partitură excelentă – la un moment dat îi încurci căci mereu se transformă şi vizual şi verbal şi acum râd la unele faze cu toate că îţi vine să plângi.
Din distribuția spectacolului fac parte: Anamaria Codiță, Anamaria Feraru, David Drugaru, Silvana Mihai, Vlad Ionuț Popescu.
Sper să apuc să scriu pe drum.
Nu-l rataţi!
(Vasile Ernu, postare pe facebook, 13 octombrie)
*
Pe cine să credem?
N-ați ajuns să vedeți expoziția Brâncuși de la Timișoara. V-ați propus să faceți această vizită și vă documentați în prealabil. Dați peste dosarul dedicat expoziției din Observator Cultural și vă întrebați, pe bună dreptate, pe cine să credeți. Vă las două fragmente de articole, ca să vă faceți o idee. Eu suplimentez doar cu o singură informație: ambii sunt absolvenți de studii în domeniul artelor plastice. Puterea impresiei personale vs puterea argumentului sau despre cum să înțelegem o cronică (de eveniment).
Magda Cârneci ne spune:
Scenografia expoziției, semnată de arhitectul Attila Kim, devenit deja bine cunoscut pentru montările sale excelente anterioare, a mizat pe sobrietate și punerea în valoare a fiecărei piese, mai toate „vedete“ ale atîtor expoziții internaționale care le-au transformat în „iconuri“ ale modernismului sculptural. Preluînd sugestii luate chiar din fotografiile lui Brâncuși, a fost creată o ambianță în clarobscur profund, în care spoturile de lumină erau țintite pe opere în așa fel încît să creeze oglindiri, reflexe și umbre ce subliniau dimensiunea misterioasă sau contemplativă a operelor. Chiar dacă spațiul destul de îngust al sălilor de expunere nu a permis întotdeauna plasarea sculpturilor în așa fel încît să poată fi privite din toate părțile, soluțiile propuse au fost în general adecvate. Iar apropierea fizică de aceste capodopere, intermediată ingenios de expunere, a fost un regal.
Dincolo de succesul de public, care a luat cu asalt muzeul după deschidere, ce rămîne în urma vizitării ei a fost o persistentă senzație de plenitudine – de parcă ai fi avut norocul să circuli liber printre esențe întrupate, pure și totuși familiare, să te plimbi printr-un fel de „pădure de simboluri“, perfecte și totuși la îndemînă, iradiind o bucurie calmă, adîncă, hrănind anumite niveluri transcendente ale ființei. Poate că este vorba de acea „bucurie pură“ pe care Brâncuși a dorit și, iată, a reușit să o dăruiască lumii întregi. (Magda Cârneci, O persistentă senzație de plenitudine, Observator Cultural, , nr, 1179, 13.10.2023)
Constantin Brâncuși i-O muză (după 1917) – ghips – Centre Pompidou – foto Vladimir Bulat
Vladimir Bulat a văzut expoziția astfel:
Aici, la Timișoara, poți să te plimbi liber printre lucrări, să fandezi în jurul lor, poți vedea unele desene, fotografii, documente și o pictură magnifică! (Cap de femeie, [Doamna Mețianu?], 1918), dispuse pe pereți, doar că peste tot ești ghidat de lumini fixe, diriguitoare, care decupează operele din beznă într-un punct anume, ales de cei care au proiectat designul acestei expoziții, dar care nu s-au sinchisit deloc de sugestiile oferite de Brâncuși, prin fotografiile sale. Artistul vorbea puțin, rar, parcă mereu căutîndu-și cuvintele. Iar prin fotografii a livrat, se știe, cam tot ce trebuie să aflăm și să începem a cunoaște în materie de expunere și lectură ale operei proprii. În fotografiile lui este permanent prezentă lumina, o luminozitate calmă, filtrată, nu beznă, nu mister; obiectivul fotografic îmbălsămează anumite sculpturi raportate la diverse secvențe de atelier, sau fundaluri neutre. Constantin Brâncuși s-a arătat în chip esențial preocupat de cum vor fi privite și (mai ales) văzute operele sale, tocmai de aceea, după ce cristaliza formele (cu abia perceptibile abateri de la legile consensului mecanic!), era profund absorbit de șlefuirea volumelor, de stările ideale ale epidermei materialelor. Doar că sugestiile și cheile de lectură sugerate de artist, mă repet, nu par a fi pasionat prea tare (sau deloc) pe cei care au desenat și proiectat designul și recipientul acestei expoziții, căci ei nu acceptă a rămîne cu gîndul la era istorică a unor nume atît de îndepărtate în timp: Brâncuși, Ray, Duchamp, Lizica Codreanu ori Satie, ci au consimțit mai repede a se raporta la gustul îndoielnic al realității imediate, gust fabricat de omnisciența platformelor social-media. (Vladimir Bulat, Brâncuși scăldat în beznă, Observator cultural, nr, 1179, 13.10.2023)
*
Trei articole, două reviste, un singur subiect: (filmul) Libertate
În nr. 41 al revistei România Literară găsim două articole dedicate celui mai recent film regizat de Tudor Giurgiu. Cu o campanie de promovare demnă de filmele de box-office, Libertate n-are cum să treacă neobservat cinefililor, care aleg să-l vadă (sau nu?) din diferite motive. Dincolo de agresivitatea campaniei, poate că nu e tocmai inutil un exercițiu de gândire critică, de punere în oglindă a celor citite, astfel încât filmul să se așeze în memoria celor care l-au văzut în locul cuvenit. Cred că nu e deloc întâmplător că cele două articole din România Literară au fost așezate în pagină unul în continuarea celuilalt. Ca și în cazul expoziției Brâncuși, frapează diversitatea de conținut și diferența sesizabilă relativ ușor la nivel de capacitate argumentativă.
Marina Constantinescu scrie în finalul articolului:
Libertate este un film-poem de prim rang al cinematografiei noastre. Nu doar din acest an. Un film care trebuie să circule prin toată țara, să fie văzut. O dată, de două ori. Pe 6 octombrie va intra în cinematografe. La premieră au fost mai mult de jumătate dintre spectatori tineri. În sala sordidă a Sălii Palatului, cu scaune roase, delabrate, de pe vremea congreslor P.C.R., acolo unde doar
Festivalul Enescu curăță din urme – pentru că, iată, nici în 2023 nu avem o sală de concerte!!! – cei care am trăit înainte de 89, Revoluția, infernul de dinainte și haosul de atunci încoace, tineri născuți după și mult după, artiști, oamnei inocenți sau pătați, generații diferite, am trăit o situație din istoria recentă. Dezvăluită cu luciditate, har, rigoare. În același „bazin“, vreme de aproape două ore. Un film pe care s-a instalat în mine, pe care îl duc cu mine și despre care am să continui să vorbesc. Pentru că așa este cuvenit să facem despre libertate. Fără frică, cu asumare. Așa cum este Libertate. (Marina Constantinescu, libertate, în România Literară, nr. 41, anul LV, 6 octombrie 2023)
Din textul lui Angelo Mitchievici aflăm că:
Suntem invitați să-i vedem într-un raport contradictoriu pe cei acuzați ca fiind teroriști, milițieni, securiști, ca oameni obișnuiți, nicidecum inocentați, ci banali, uneori banal de răi, așa cum oamenii buni care au suferit sau de frică pot deveni în mod banal răi, violenți, gata să apese pe trăgaci. Filmul lui Cornel Porumboiu ridica o problemă fundamentală și anume în ce măsură a existat cu adevărat un spirit revoluționar pretutindeni în România, spirit care să lucreze schimbarea în profunzime? Răspunsul era dat de un personaj cu rol asumat de Moș Crăciun, „am făcut și noi revoluție cum am putut, cum ne-am priceput“, un răspuns care caragializa, arunca în deriziune Marele Eveniment. Tudor Giurgiu merge într-o direcție pe care aș formula-o pornind de la o apoftegmă gogoliană întoarsă pe dos. Gogol spunea că dacă privești cu atenție o poveste comică ea devine din ce în ce mai tristă. Îmi pare că, pentru filmul lui Giurgiu, fraza gogoliană ar putea fi reformulată astfel: dacă privești cu atenție o poveste tristă/eroică ea devine din ce în ce mai comică. Acest comic nu este nici unul de caractere, de situație sau de limbaj așa cum îl recuperăm, de pildă, din opera lui I.L.Caragiale. Este unul la care face referire Milan Kundera, un comic mai subtil, un comic al istoriei în care rolurile sunt distribuite aleatoriu, stupid. Poți fi terorist sau reacționar, dar la fel de bine și revoluționar, poți fi victimă, dar și organ represiv, poți fi eroul salvator sau ticălosul de serviciu, poți fi Coriolan, dar și Drăgănescu. Adică viceversa. (Angelo Mitchievici, A fost odată ca niciodată o revoluție (I), în România Literară, nr. 41, anul LV, 6 octombrie 2023)
În Dilema Veche, nr. 1018, 12 – 18 octombrie 2023 găsim cronica lui Victor Morozov, o citim și, dintr-odată, apare întrebarea: sigur e vorba despre același film? Tot despre Libertate al lui Tudor Giurgiu este vorba? Consternați sau nu, citim și încercăm să înțelegem cum stă treaba cu libertatea de a scrie orice, oricând și oricum despre ceea ce vedem, citim sau auzim. Vă las pe voi să deduceți care dintre cei trei jurnaliști culturali și-a luat cea mai multă libertate atunci când a ales să scrie despre un film marca Tudor Giurgiu.
Giurgiu face parte din categoria acelor cineaști români nostalgici după ceva ce nu a existat niciodată: filmul autohton àla Hollywood. Mai credibil decît ifosele artistice ale unui Boss (Bogdan Mirică, 2023), el realizează în Libertate un telefilm cinstit, dar epigonic, în care Revoluția Română pare o realitate la fel de împămîntată pe străzile sibiene ca și invaziile extraterestre. Libertate visează la băi de mulțime și băi de sînge și, în lipsa unui buget mai generos și a unor artefacte de epocă mai copioase, se descurcă cu ce are la îndemînă. În fond, dintre toți cei care au tatonat subiectul, Giurgiu e cel mai direct – cel mai puțin reflexiv – cînd vine vorba de dialogul cu acest imaginar revoluționar (teatru de război, armament cu ghiotura, morți și răniți) pe care în acele zile televiziunile globale l-au propagat mișelește, cu bună știință. Rezultă o suită de secvențe cu pac-pac și cameră bîțîită pentru efect (se înțelege că nu se înțelege nimic). Desigur, acest haos vizual, care ascunde un montaj cum nu se poate mai aproximativ, își construiește un alibi din dezordinea revoluționară pentru a ne servi adrenalină la kil.
În fond, ce deranjează e teribila monotonie tonală a filmului. De la un capăt la altul, acesta e ticsit de secvențe în care indivizi se inflamează și ajung să se răstească unul la celălalt, din nou și din nou. Sărăcia aparatului conceptual ne face să ieșim din film digerînd aceeași narațiune generică și senzaționalistă cu care am și intrat. Revoluția pare un spectacol care nu cunoaște hors-champ, contraplan, negație: e cel mult pretextul unei pornografii dezumanizante. Dar ea este, neîndoios, și un pretext publicitar. Căci, așa cum reiese și din trailer-ul care inventariază nume cunoscute, Libertate e o reclamă abia mascată la adresa actorilor români. Prea puțin contează că partiturile ce li se oferă sînt supărătoare în universalitatea lor clișeistică: filmul se construiește ca o defilare de chipuri recognoscibile, un portofoliu colectiv în vederea unui casting viitor. (Victor Morozov, Telefilmul Revoluției, în Dilema Veche, nr. 1018, 12 – 18 octombrie 2023)
