Dacă pisicile ar dispărea din lume

„Să știi drumul și să parcurgi drumul sunt două lucruri diferite. Așa zice în Matrix.” Genki Kawamura

„Botezarea pisicilor e o afacere dificilă,/ Nu-i doar, așa, în vacanță, una din glume.” T.S. Eliot

Să ne imaginăm că ați primit un cadou – este încă împachetat, nu se poate ghici conținutul coletului adus de un tânăr care-ți poate citi pe chip amestecul de surpriză și bucurie. Nu știi exact nici cine este expeditorul. Apoi, ți se cere ceva în schimb, fiindcă nu primești nimic fără să oferi. Începe negocierea. Prețul trebuie să aibă acoperire valorică, iar constrângerile dovedesc, în cele din urmă, că nu poți renunța decât la ceea ce este al tău și îți aparține deplin. Nu poți renunța decât la lucrurile, ideile și plăcerile tale. Tot ce împarți cu ceilați este imposibil de oferit la schimb.

Cartea japonezului Genki Kawamura propune cititorului un exercițiu de imaginație. Viața este acel dar de care nu știi exact cum ar trebui să te apropii, cum să te bucuri înainte de a fi prea târziu:

„La fel e și cu darurile. Nu e vorba de lucrul în sine, ci de acea clipă în care, alegând cadoul, îți imaginezi chipul plin de fericire al persoanei care îl va primi.” (p. 72)

Titlul joacă uneori un rol important în decizia referitoare la apropierea de o carte. Numai că unele titluri sunt înșelătoare. Și ilustrația contribuie la efectul deconcertant: o pisică obișnuită te privește calm de pe prima copertă.

În cazul acestui roman, titlul lasă în prim-plan personaje simpatice și adaugă, sub forma unei condiționări retorice, o probabilitate absurdă: Dacă pisicile ar dispărea din lume. Ce s-ar întâmpla?! Încerc un răspuns, cu toate că acest roman bine scris nu despre pisici sau despre dispariția lor vorbește. Altceva dispare din lumea noastră saturată de senzații plăcute și de dorințe împlinite instant.

Un film cum este La Strada ar putea dispărea. Doar gândul unei asemenea pierderi ireparabile, îl face pe tânărul poștaș să se reîntoarcă în timp pentru a-și da seama care a fost momentul selecției afective, de ce s-a oprit la Fellini:

„În clipa în care Aloha a șters filmele, mi-am adus aminte de mama. Nu, de fapt nu mi-am amintit atât de mama, cât de un film italian care-i plăcea ei. Un film italian vechi, numit La Strada.

Povestea era despre Zamparo, un artist ambulant cam din topor, și despre Gelsomina, o fată timidă pe care o cumpărase și împreună cu care călătorea prin lume.

Deși Zamparo ținea mult la Gelsomina, nu reușea să se apropie de ea și continua s-o trateze înfiorător. Chiar și așa, devotamentul ei pentru el era fără limite, dar când trupul ei devine prea slăbit, Zamparo o abandonează.

Peste mai mulți ani, când ajunge într-un oraș de peste mări și țări, Zamparo întâlnește o femeie care fredona o melodie pe care Gelsomina o cânta mereu. Atunci află că Gelsomina murise. Gelsomina e moartă. Dar cântecul ei trăiește. Ascultându-l, Zamparo își dă seama că a iubit-o. Și acolo, peste mări și țări, plânge. Plânsul lui n-o poate însă aduce înapoi. A iubit-o. Dar n-a putut s-o prețuiască. De cele mai multe lucruri importante ne dăm seama abia după ce le-am pierdut.

Așa spunea mereu mama, când se uita la filmul acela.” (p. 102)

O pietricică, spune un personaj din filmul fellinian, are propria rațiune de a exista. Nimic nu există pe lume fără un rost. Tânărul poștaș din cartea scriitorului japonez are aceeași revelație, în momentele sale de criză, iar asemănarea dintre replica din film și cea din carte devine și mai interesantă pentru cei care pot să facă această legătură, caligrafie a ideilor, scris subtil, care, în necunoștință de cauză, ar putea trece drept exaltare bizară sau ironie:

„E frumos să trăiești, e minunat! Viața are sens chiar și pentru o meduză.” (p. 91)

Genki Kawamura scrie, fără îndoială, cu umor fin, dus înspre scepticism, un tip de umor mai greu detectabil, cu exprimare seacă, în spiritul culturii căreia îi aparține.

Din roman nu lipsesc momentele comice al căror protagonist este motanul Varză. Botezarea pisicilor este, în sine, în marea literatură, o secvență clasică, de la T. S. Eliot încoace – Cartea lui Moș Oposum despre pisicile poznașe. Ca să nu amintim de Behemot, motanul negru din Maestrul și Margareta, capodopera lui Mihail Bulgakov. Pisici celebre trăiesc destule în spațiul ficțiunii.

Ceasul deșteptător nu sună, dar motanul Varză, care e un bun vorbitor, își trezește stăpânul. Varză are un defect (sau o calitate): nu are memorie. Nu e capabil să recunoască, în fotografii, nicio figură cândva familiară. Nici măcar pe stăpâna casei, cea care îl alinta cel mai mult, nu o recunoaște – e drept că stăpâna decedase de ceva vreme. Indiscutabil, lipsa de memorie are avantajele ei, descoperă tânărul stăpânit de un puseu de febră.

Însă proza lui Genki Kawamura nu se referă la pisici amnezice. Subiectul grav al romanului pleacă de la ideea incomodă a obișnuinței cu renunțarea la tot ceea ce constituie universul cotidian, de la ciocolată și filme, la familie și amintiri.

Fără să alunece în textura edulcorată a prozei de tip motivațional, Dacă pisicile ar dispărea rămâne la granița cu filosofia lucrurilor simple, care aduc frumusețe până și celei mai banale vieți, dar a căror importanță este prea târziu observată.

Până la ultima pagină, un tânăr, aflat în autentică criză de timp, caută răspunsul unor întrebări care-i apar brusc în minte, poate că erau acolo, în spațiul lui insondabil, le-a ignorat ori le-a amânat, iar situația în care se găsește îl obligă să-și reconsidere foarte repede valorile.

„Privind la rafturile cu filme, îmi dau seama că voi muri fără să apuc să le văd pe toate.

Filme pe care nu le-am văzut, mâncăruri pe care nu le-am gustat, melodii pe care nu le-am ascultat.

Dacă privind astfel, ceea ce-ți vine în minte înaintea morții este regretul unui viitor care ar fi trebuit să fie. Poate că sună ciudat să pomenești cuvântul regret legat de viitor, dar nu mă pot opri să nu mă gândesc la ce-ar fi fost dacă aș fi trăit. E ciudat. Căci toate acestea nu sunt decât lucruri care ar putea la fel de bine să nu fie, la fel ca filmele pe care urmează acum să le fac să dispară.” (p. 90)

Una dintre întrebările grave se referă la examenul de conștiință, proces dificil pentru o ființă așezată, prin însăși natura ei, în matricea superficialității – fără ce anume ai putea trăi, la ce ai putea renunța în schimbul prelungirii timpului acordat vieții tale? Pare că indiferent de alegere, prețul este mult prea mare, fiindcă în joc nu este propria fericire, ci fericirea oamenilor dragi, a oamenilor, în general:

„Aș fi vrut să-i mulțumesc, dar n-am putut să rostesc măcar un cuvânt.

M-am jenat până și să-i cumpăr o floare.

De ce? De ce n-am putut să fac niște lucruri atât de simple?

De ce nu mi-am putut imagina atunci că mama va dispărea din lumea aceasta?

Ca să câștigi ceva, trebuie să pierzi ceva.

Mi-au venit în minte cuvintele ei.

Mamă, nu vreau să mor. Mi-e frică de moarte. Dar e exact așa cum ai spus tu.

E și mai chinuitor să trăiești furând ceva de la alții.” (p. 162)

Romanul te captivează pentru că, deși subiectul nu este deloc vesel, problematica existențială este abordată senin, fără dramatism. Tonalitatea scriiturii nu este a unei elegii, ci aparține mai curând unei proze care tezaurizează înțelepciunea, fără să păstreze totuși și sobrietatea specifică literaturii sapiențiale. Dispariția din lume devine, cum e firesc, o problemă personală. Și, până la capătul cărții, nu te poți decide cărui sentiment să-i dai întâietate: neputinței, nostalgiei, regretului de a nu fi putut trăi altfel, bucuriei clipelor trăite intens sau desprinderii senine de lume.

Câteva date despre autor găsim în prezentarea editurii:

GENKI KAWAMURA s-a născut în 1979, la Yokohama, în Japonia. Scriitor și traducător, producător și regizor de film multipremiat, a debutat în 2012 cu romanul Dacă pisicile ar dispărea din lume (Sekai kara neko ga kietanara; Humanitas Fiction, 2022), bestseller internațional, care s-a vândut în peste 2 milioane de exemplare și a fost tradus în peste 20 de limbi. În 2013 îi apare prima carte pentru copii, Povestea câinelui Tinny și a balonului (Tinī fūsen inu monogatari), adaptată apoi într-un serial de televiziune și într-o serie de filme de lungmetraj. În anul următor publică Moom (Mūmu), a doua sa carte pentru copii, adaptată, la rândul ei, ca film de animație, care a câștigat 32 de premii la festivaluri de film din întreaga lume. În 2014 apare al doilea său roman, Un bărbat de milioane (Oku otoko), vândut în peste 750 000 de exemplare, și acesta ecranizat, urmat, în 2016, de romanul Dacă se face aprilie, ea va (Shigatsu ni nareba kanojo ha). În 2021 publică romanul Imn (Shinkyoku), urmat, în 2022, de volumul semnat împreună cu Marie Kondo, Camera palavrelor (Oshaberi na heya). Genki Kawamura este și autorul unor serii de eseuri și culegeri de interviuri, dintre care menționăm Brainstorming (Buresuto) și Știință (Rikei).

Las mai jos alte fragmente:

„În cărțile de istorie, chiar și evenimentele petrecute în decurs de o sută de ani pot fi rezumate în zece pagini. Dacă lucrurile merg prost, chiar și într-un singur rând.” (p. 110)

„Dacă viața mea ar fi un film, aș vrea să fie unul care să rămână în sufletul oamenilor și după generic. Aș vrea să existe oameni pentru care chiar și un film scurt și anost să reprezinte o salvare în viață, să îi încurajeze.

Viața continuă și după generic. M-am rugat ca viața mea să continue în amintirea cuiva chiar și după generic.” (p. 100)

„Dacă privești viața de aproape, e o tragedie, dar dacă te uiți la ea din depărtare, e o comedie.” (p. 76)

„Lucrurile pe care le câștigi și lucrurile pe care le pierzi când crești. Stările și sentimentele pe care nu le mai poți recupera. Tristețea care m-a cuprins la gândul acesta era atât de pătrunzătoare, că nu mi-am putut opri lacrimile.” (p. 97)

„Pentru că speri că poate data viitoare va avea un final fericit. (p. 101)

„Dacă viața ți s-ar transforma într-un film, cu siguranță că, privindu-l din când în când, ți s-ar schimba și perspectiva asupra ei. Ai ajunge să iubești o scenă pe care ai urât-o altădată, să râzi de una în care arunci ai fost atât de trist, să uiți de eroina care ți-a plăcut atât de mult. Ce-mi amintesc acum sunt clipele frumoase cu mama și tata.” (p. 95)

„Însă atunci când reușești să accepți o lume din care timpul a dispărut, te cuprinde un sentiment tihnit de eliberare.” (p. 118)

„Asta cred că înseamnă diavolesc. Ceea ce ai vrea să devii, dar nu poți. Lucrul cel mai apropiat și, în același timp, cel mai îndepărtat de tine.” (p. 172)

Dacă pisicile ar dispărea din lume de Genki Kawamura