„Renașterea” teatrului gălățean „continuă”!
Pentru cunoscători, teatrul gălățean, prin toate cele patru instituții, trece printr-o perioadă fastă, cu diverse experimente și proiecte quasi-inedite sau chiar unice, săli mai întotdeauna pline, invitații și premii la diverse festivaluri!
Și cea mai nouă premieră a Dramaticului poate dovedi această efervescență dramaturgică, jocul de idei (și filosofice) luând, parțial, fața jocului actoricesc, într-un pariu câștigat aproape în totalitate. Cum remarcă și regizorul artistic al montării, Adi Iclenzan, s-a mizat „pe prima formă de teatru care a existat pe pământ, cea în care un om spunea o poveste unui alt om.” Adăugăm noi, și pe Forța Textului (excelent neo-existențialismul lui Radu Horghidan, în cheie post-modernistă, dar și, evident, fantasy, cu asimilarea baladescului popular, cu tot cu repetițiile care dau și o anume muzicalitate!), text, care, de obicei cade în plan secund când este vorba de artele show-ului, fiind de multe ori adaptat, prescurtat ș.a.m.d. Rezultă, păstrând proporțiile comparației, dar și apropo de tehnicile (ne)folosite, un fel de „Mahabharata” românească, amintind de celebra montare a lui Peter Brook (dar în care dinamica este supusă unor rigori crunte!)… Rezultă un… teatru înainte de teatru sau unul de după (moartea) teatru(ului)! Un teatru care tot învie, va tot învia, scene de înviere fiind aclamate la un moment dat! Deoarece inserții ale spiritualității creștine apar, Viața, Învingerea Morții sau măcar a Fricii de Moarte, Lepădarea, darea vinii pe alții, căutarea Sensului, fiind motive care tot se repetă, Eroul având „împrumutate” scene care amintesc de Mesia sau de Buddha! Actul IV începe oarecum ca o… Evanghelie după Ispirescu! Degradarea, Înnebunirea (ca aspecte ale condiției umane; portretele actorilor din filmări mai mult decât sugestive!) sunt redate mult mai energic…
La urma urmelor, basmul adaptat de Petre Ispirescu este cunoscut ca o mare provocare pentru întreaga istorie a literaturii de gen!
„Cititorii” (omul este ființa cititoare), adică cei șapte magnifici povestitori (la o cină de taină ca între prieteni vechi: Vlad Ajder, Elena Anghel, Ciprian Brașoveanu, Petronela Buda, Ștefan Forir, Oana Mogoș, Ionuț Moldoveanu), invită spectatorii să fie mai mult ca niciodată și ei actori (chiar și numai cu imaginația!), chiar Spațiul (interiorul teatrului, cu scaunele sale roșii, subliniere ionesciană!) să devină co-partener, post-umanist dându-se și tehnologiei rolul ei: proiecții, microfoane, aparate de luat vederi, înregistrări ( video-design Tudor Neacșu, „chietros”, dar și cu miez și alte dimensiuni), reflectoare: orbirea sau trezirea spectatorilor (din somnul conștiinței) fiind de impact maxim!
Pentru spectatorul comod nu va fi o experiență facilă! Actorul Ciprian Brașoveanu are o postare pe facebook în care este oarecum precaut (prim planurile cu actorii, dar mai ales cu Ciprian sau cu Vlad Ajder și Petronela Buda, fiind cutremurătoare în acceptarea „împietririi” care permite, totuși, uneori, lacrimilor să se reverse, Vocea Petronelei putând înmuia și pietrele; în aproape altă ordine de idei, Ștefan Forir fiind și… Desenatorul, la un moment dat și această artă fiind invitată în scenă, prin două-trei desenări în direct, proiecțiile fiind folosite la maxim, într-un concept minimalist extrem – la urma urmelor, se poate spune că este și un spectacol-lectură total non-confomist; și fiindcă veni vorba, scenografia (excelentă colaborarea dintre Iclenzan și Adrian Matei) poate să fie influențată de Nighthawks de Edward Hopper):
„Povestea asta a răscolit dorințele și bucuriile noastre, fricile și angoasele, crizele existențiale, speranțele și împlinirile, eșecurile și dezamăgirile. Era despre tot ce ne oferă viața, dar mai ales despre cum toate drumurile noastre, indiferent de luptele noastre, de victorii și înfrângeri, ne duc în cele din urmă la același deznodământ. Și trebuie să ne împăcăm cu asta. Așa că noi ne-am propus să vă spunem această poveste așa cum am înțeles-o noi. Și ne dorim doar să ne ascultați. Și nu va fi ușor să faceți acest lucru. Nici pentru noi nu va fi ușor. S-ar putea să vă plictisiți sau să mergeți alături de noi în poveste. O să aflăm. Nu avem dialoguri, nu avem personaje. Avem doar cuvântul și o poveste mare și vom încerca să v-o spunem pe cât de bine vom putea.”
În ultimă instanță este o experiență de neratat, demonstrație (in)voluntară și a faptului că Dorul poate învinge Totul, că uneori, tragic, omul vrea mai mult decât poate… duce, că vrea să exprime inexprimabilul, ceea ce nu poate exista, poate chiar să vrea, să dorească imposibilitatea, că, poate, Nebunia poate fi fundamentală menționatei condiții umane, dorințele definindu-ne, ca și eterna repetiție (posibilă… ontologia nietzscheană, sic!), concepția proiectului fiind oarecum și aronofskyană ( vezi „Mother!”), îmbătrânirea personajelor din final (sugestie: toți putem fi acel prinț, acel Făt-Frumos, acea pereche de îndrăgostiți, chiar de viță nobilă, cezărească!) fiind o idee cât se poate de inspirată…
Sunt destule surprize, ar fi păcat să cădem în ispitele Ghionoaiei, ale Scorpiei, să pășim în Valea Plângerii acestui eveniment, să începem și noi să plângem până ce Cineva, cumva, se va învrednici să ne promită marea cu sarea, luna de pe cer sau, mai simplu, tinerețea fără bătrânețe, viața fără de moarte…
Când întrevezi, presimți Frumusețea adevărată ( a dorințelor adevărate, care contează), cum echipa proiectului ne ajută „să simțim”, să re-simțim emoțiile contactului cu „Cuvântul basmului”, totul capătă sens („și totul avea sens”!)…
Văzând destul de curând și filmul „Aftersun” (regie a unei tinere scoțiene, Charlotte Wells), nu m-am putut abține să nu mă gândesc că ritmul ales este oarecum asemănător, jocurile de imagini și de oglinzi/ oglindiri fiind și ele importante. În film avem practic doar două personaje, un tată de vreo 35 de ani și fata lui de 11 ani, într-o vacanță în Turcia, el nevrotic cu măsură, ea descoperind lumea și pe… tată.
Iulia Blaga, comentând filmul în „Libertatea”, scrie că „Prin felul în care Wells filmează, tatăl e mereu centrul de interes al cadrelor, deși personajul principal e fetița lipsită de griji. Wells folosește fetița ca pe omul ei din interiorul amintirilor, scafandrul care o va ajuta ca, rememorând acea vară, să se poată reconecta la ființa cea mai intimă a tatălui și să înțeleagă de ce nu l-a putut ajuta.” și mai scrie că
„Aftersun” e un exercițiu de măiestrie rar întâlnit (și nu doar la un debut) mai ales pentru cum unește planurile într-un continuum pe mai multe voci (vocea lui Sophie la 11 ani, vocea lui Sophie mare, vocea tatălui, a regizoarei, vocea spectatorului), creând o imagine în oglindă a cum ar putea funcționa subconștientul.
Filmul impresionează profund tocmai pentru că interacționează cu subconștientul spectatorului, trezindu-i propriile amintiri și nostalgii și înlesnindu-i accesul la celălalt și la sine. Cinemaul e singura artă suficient de complexă cât să poată pătrunde adânc în subconștient nu doar pentru a pescui amintiri, ci și ca să exploreze „marea apă care ne leagă”, infinit mai fecundă ca existența diurnă. Subconștientul pare să fie „The Perfect Place”, cum scrie pe reclama lângă care Sophie imită ca în oglindă mișcările de Tai Chi ale tatălui.
Și aici ajungem la probabil cel mai important aspect al producției teatrale. Joaca creatorilor (regizori, actori, scenografi) cu copiii din noi! Teatrul este… tatăl, părintele, indiferent de gen, sic, spectatorul este, trebuie să fie copilul: este condiția acceptată, care trebuie acceptată. În acest caz!
Ciprian Brașoveanu își începea astfel, totuși, postarea:
„Îmi amintesc că după ce am citit “Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, cândva în copilărie, mi-a rămas o senzație de neliniște, de confuzie. N-am înțeles despre ce e vorba în povestea asta. Sau poate n-am vrut să înțeleg, căci eram un copil iar copiii n-ar trebui să se confrunte cu marile teme ale vieții și ale morții. În decembrie anul trecut am început să lucrez alături de colegii mei la acest nou proiect. Am descoperit că povestea asta spune o altă poveste, mult mai mare. A mea, a colegilor mei, a voastră, a tuturor. Am înțeles ce era cu neliniștea din copilărie. Povestea asta a răscolit dorințele și bucuriile noastre, fricile și angoasele, crizele existențiale, speranțele și împlinirile, eșecurile și dezamăgirile.”
Poate spectacolul nu va fi un succes de public! Dar nu publicul contează, ci oamenii care își vor redescoperi umanitatea din ei la sfârșit, măcar la partea cu aplauzele, adică copilăria! Candoarea, inocența, dorința de bine și de frumos, de a trăi până la adânci bătrâneți ca într-o feerie sau o piesă care se termină cu bine, ca în unele shakespeariene! Furtuna, par exemple! Și ce furtuni sunt și în… textul lui Horghidan!
Teatrul, personajul acestuia, dacă vreți, asta spune, ar trebui să spună: Lăsați copiii să vină la mine! (Și apropo de aceasta, este destul de greu de înțeles decizia de a nu recomanda spectacolul celor sub 16 ani!)
Iulia Blaga mai scrie în articolul său (https://www.libertatea.ro/entertainment/de-neratat-in-weekend-un-film-care-merita-patru-nominalizari-la-oscar-nu-una-4466950) : „Margaret Tait (1918–1999), cineastă și scriitoare scoțiană a cărei carte apare în film lângă televizorul în care se reflectă cele două personaje, are în volumul respectiv („Poems, Stories and Writings”, disponibil aici) un poem numită „Somn” („Sleep”), care spune așa: „Somnul ne unește pe toți/ Din somn/ Venim cu toții/ În somn ne reîntoarcem/ Adânc/ În conștiința noastră/ E marea chestie care ne leagă, somnul”.
Echipa Dramaticului gălățean (felicitări și managerului Florin Toma!) a demonstrat că basmul… și teatrul pot fi o formă de poveste (chiar este!), că ne unește/unesc, din poveste venim cu toții și în poveste ne vom întoarce.
Poate înnebuniți, poate frumoși, poate…
P.S.: Din echipa de realizatori mai fac parte: Regia tehnică: Vasile Dănilă & Asistent dramaturgie: Lavinia Eiler.
