„Cele patru colțuri ale inimii“ de Françoise Sagan

Romanul editat postum al Françoisei Sagan apărut la Editura Polirom mi-a atras atenția prin cuvântul inedit încercuit pe copertă. «Inedit», nu am văzut până acum nici un roman de ficțiune care să poarte ca un asterisc deasupra titlului mențiunea inedit. Acest lucru m-a făcut curioasă, deși îmi promisesem să nu citesc o perioadă literatură de ficțiune iată, datorită unui cuvânt, m-am văzut prinsă iar în mrejele romanelor…

Cele patru colțuri ale inimii a fost parcursă cam în patru ore (cu mici pauze) și în aceste patru ore de citit s-au ivit câteva neclarități.

Dar să începem cu începutul: în prefața romanului fiul dnei Sagan, Denis Westhoff, descrie momentul miraculous când a descoperit manuscrisul printre munții de hârtii ale autoarei. Amintesc că Françoise Sagan s-a stins din viață în 2004, cu mai mult de cincisprezece ani în urmă. Tot în introducere se menționează faptul că după numeroase tentative de a aplica acestui manuscris mici corecturi, Cele patru colțuri ale inimii este până la urmă publicat în starea lui primordială, genuină și absolut necesară pentru cititorii lui. Am citit atent această introducere atenuând din așteptări, dar pe măsură ce înaintăm în lectură se adâncea confuzia, era necesară sau nu era necesară publicarea acestui manuscris? Am hotărât să văd cum au reacționat casele mai mari și anume presa franceză. Am găsit păreri divizate. Jurnalista Marie-Dominique Lelièvre, biografa Françoisei Sagan, este de părere că Cele patru colțuri ale inimii nu onorează opera autoarei. (L’inédit de Françoise Sagan publié fin septembre, Les Quatre coins du cœur, n’en est pas vraiment un. La journaliste Marie-Dominique Lelièvre, biographe de la romancière, dévoile la genèse d’un (mauvais) coup d’édition qui n’honore pas son œuvre.)

Criticul literar Elisabeth Philippe în L’Obs aseamănă acest roman cu un Frankeinstein refăcut din proza doamnei Sagan. (L’Obs voit dans cet inédit «un fond de tiroir». «Le résultat est embarrassant», écrit Elisabeth Philippe dans L’Obs. «Quel livre avons-nous exactement entre les mains ? Le roman – à peine retouché – que Jean-Marc Roberts jugeait impubliable? Ou bien une sorte de Frankenstein cousu à même la prose de Sagan?)

Bineînțeles găsim și păreri entuziaste: în Le Parisienne și Le Monde; opinii pe care le vedem afișate și pe coperta romanului.

(Véronique Ovaldé estime dans Le Monde que l’on reconnaîtra avec bonheur son humour, son détachement, son élégance et son peu de foi. Ce livre aurait pu être un amalgame de saillies saganesque et ç’aurait été déjà pas mal. Mais il nous offre généreusement bien plus. Il répond à notre désir d’histoires qui parfois nous démange comme un prurit. Et il nous parle du désespoir avec toute l’urbanité que l’on met à boire un cognac hors d’âge dans un fauteuil en cuir qui nous connaît si bien qu’on pourrait presque y disparaître. Il nous distille aussi quelques bons conseils : il faut, nous tance Sagan comme si nous avions du mal à apprendre la leçon, «ne jamais laisser les gens vous oublier ni vous déconsidérer».)

Era de așteptat să apară o asemenea controversă, Sagan e o autoare franceză emblematică, copilul teribil al literaturii franceze, al cărui debut cu Bonjour tristesse a fost un succes scandalos. Citeam la un moment dat în The Guardian că i s-a reproșat că genul ăsta de roman ar fi trebuit scris de un autor mai bătrân și de dorit bărbat, ceea ce m-a amuzat teribil.

Ca subiect, Cele patru colțuri ale inimii ne bucură cu toate elementele unei drame: un seducător, o demimondenă şi o femeie inteligentă şi energică (citat din Bonjour tristesse, dacă tot amintisem de ea) doar că seducătorul este considerat nebun în recuperare, demi-mondena este soția superficială a acestuia, cea care îl detestă și îi refuză intimitatea, iar femeia inteligentă și energică este soacra, care îi oferă ex-seducătorului intimitatea refuzată de propria fiică, toată acțiunea derulându-se într-un cadru burghez kitschos pe fundalul unui serial american. Pe fond, acestui roman nu îi lipsesc ingredientele specific saganiene: ironia, sarcasmul, anturajul burghez, libertatea absolută și curajul care frizează insolența. Dar Cele patru colțuri ale inimii deși amuzant și tăios, cu o intrigă bună, rămâne un roman în lucru. Nu cred că publicarea lui în formă brută trebuia să se întâmple. Este ca și cum ai afișa publicului un schelet lipsit de profunzime argumentând că acest lucru este absolut necesar pentru a construi o idee completă despre un autor. Ceea ce mi se pare profund eronat. Eroarea este întărită prin faptul că de facto trebuiau să fie două volume cu titluri diferite. Cele patru colțuri ale inimii și Inima învinsă, prin urmare nici titlul nu se prea potrivește cu conținutul. Din punctul meu de vedere, acest roman ar fi trebuit să rămână așa cum era, un simplu manuscris, dar deja fiecare decide pentru sine.