Dacă este duminică, este… Poezie (IV)

Icariana Semiramida – se poate evada din Babilonul etern?

Dacă mai sunt, și cu siguranță sunt și vor fi, vor mai fi, ființe care se pot întreba „la ce bun poeții”, nu numai în vremuri grele, poeme precum cele ale lui Carmen Secere pot nuanța misiunea nobilă a acestora, de gardieni ai ființelor mici (nu numai de la Eugen Ionescu citire a elegiilor!), de păstrători ai unor esențe care pot da sens… energiilor vitale (care „știu” aprioric… Zborul), mereu supuse bombardamentelor razelor diverse, radiațiilor Absurdului.

Suflatul hermeneutic în florile albe de păpădie, ruperea petalelor (de maci) pentru aflarea adevărului (este sau nu este… dragoste, adică ființă; chiar dacă „adevărul se rostește singur”, p.59, se poate rosti astfel!) poate începe cu poemul „păpădie”: „începutul răscoleşte/ melancolia camerei goale/ soarele îşi mută răsăritul în balcon/ cauză sau efect// în orice decor confuz/ nu se schimbă nimic/ oamenii intră şi ies/ mereu grăbiţi/ pe uşa din spate/ afară nu se mai aud porumbeii/ bătrânul pietrar a adormit/ cu ochii deschiși// la urma urmei/ pe cine interesează greutatea unui fir/ de păpădie”…

Este un poem care precede poemul care dă titlul cărții, parțial, „babilon” („am pierdut datele/ dintr-o călătorie veche// mi-au rămas doar notiţele/ despre grădinile suspendate/ din babilon// aprind o ţigară// prin faţa ferestrei/ trec limacşi albaştri”), poem care ne sugerează că poetul (aici poeta Carmen Secere) poate fi dintre acei oameni minunați care sunt arheologi ai spiritului, reconstructori virtuali ai Troiei, de pildă, sau, aici, concret, ai unor grădini pe care o nouă Shammu-ramat le poate revendica în numele suspendării timpurilor și spațiilor, în numele Frumuseții și Bucuriei de a fi! (Aceasta nu înseamnă că nu sunt și „răni” care pot aduce aminte, par exemple, de tensiunea din poemele Angelei Marinescu: „vremea insomniilor/ mă doare cerul din piept// numai sarea amară curăţă vina// păstrez câteva dorinţe/ în această/ anticameră a morţii/ unde învăţ să respir// îmi lipesc rănile/ mustind de sânge”, p.25!)

Grădini care pot fi ridicate/suspendate pe câte un mușuroi rămas fără furnici, de unde ochii Alesei/aleșilor poate vedea acei limacși albaștri și alte animale fantastice, ca în fanteziile lui J.K.Rowling!

Jucându-se cu „bandajele trecutului”, nu înseamnă deloc că Carmen Secere nu este atentă la „încheieturile bolnave” ale prezentului și „strălucirea eternă” a „destrămărilor perfecte” (în text, în original, la singular!; p.20), „dansul sălbatic” (cu Poezia, în multitudinea avatarurilor sale) fiind abordat, totuși, ca și când „mâine ar exista”!

În aceste grădini poate fi găsit câte un „copac” pe care este scrijelit cu sânge și lacrimi deloc obișnuite:

„linişte peste tot/ precum în clipa dinaintea unei sentinţe/ oamenii bolnavi de oboseală/ vorbesc despre lacrimile pietrelor// într-o realitate în care hänsel/ nu a existat cu-adevărat/ cineva încearcă să sprijine/ singura jumătate de cer// nimeni nu-şi mai doreşte zborul/ pe pământul fără niciun copac// degeaba se-aud în piept/ tot felul de zgomote”…

În aceste grădini (lirice) circulă un tramvai (care poate fi „21”, poate fi roșu ca în Taksim, alt… Babilon în alt Babilon!), care poate duce plânsete, îndoieli, într-o „realitate distilată”, dorințe numite sau nu, ca în „Paris” (alt Babilon, alt „titlu de” poem, p.30; mai târziu apare și New Orleans; la pagina 81 este propusă Roma, tot ca babilon, pentru o nouă incendiere… candidă): „viaţa poate începe/ cu o simplă plimbare/ pe champs élysées// nu cred în coincidenţe/ dar m-am întâmplat în orașul acesta/ cu miros de dragoste/ consumată// priveam soarele/ prin ferestre îngheţate/ şi se făcea tot mai frig/ sub pielea mea albă/ furată dintr-un roman/ à l’eau de rose/ scris iarna”…

Acest tramvai poate fi ultim, ca un „ultim metrou” (film cu o Catherine Deneuve de neuitat), dar aici nu se refugiază nimeni în subsolul teatrului (pe care îl jucăm cu toții, comedianți care ne putem uita replicile), ci în „lumile dispărute” pe care le explorăm numai când mai avem timp: „în ultimul tramvai/ compostez biletul pentru mâine/ îl pierd mereu în acelaşi loc/ unde comediantul îşi uită replicile// prin telescopul din parcul central/ văd cum se scufundă oraşul/ doar câteva străzi până la mine/ şi o mie de lumi dispărute” (p.32)

Celălalt poem-cheie al cărții, „macii lui monet” (acest titlu este și pentru prima parte a cărții) sugerează puterea pisicii lui Schrodinger în Poezie, dictatura benzii lui Moebius în Lirică, posibilitatea dublului: „în camera obscură/ imaginile se răstoarnă// aerul e frânt/ în macii lui monet// roşul devine o stare uleioasă// dublu portret” (p.34)

Desigur, se poate aluneca (și în hermeneutică, mai ales în aceea înțeleasă ca într-un paragraf din Heidegger, des citat: „Dialogul autentic cu Poemul unui poet nu este decât cel care se desfășoară într-o manieră poetică: dialogul poetic dintre poeți. (…) Dialogul care se naște între gândire și creația poetică tinde să scoată la iveală esența limbii, pentru ca muritorii să învețe din nou să locuiască în limbă.”), pe pete de ulei sau pe gheața unei ierni „indecent/ de târzie” (p.35), pe izvoare de „sânge” (alt titlu de poem): „pădurea nu va mai fi niciodată la fel// verde a fost numai visul în care/ mă ascundeam când alţii îmi dormeau somnul// oraşul s-a transformat peste noapte/ într-un cimitir de copaci// mă opresc în staţii fără nume şi încerc să înţeleg/ oboseala autobuzelor întârziate/ pe geamurile cărora stau lipite reclame triste/ despre oameni sau lupi/ despre lupi sau oameni/ sau despre oamenii-lup/ iar oamenii-lup tac/ şi-au ascuns urletul într-o groapă comună// în timpul mersului mă ţin de bare// nu mai am sânge”…

Această pierdere a sângelui („în arenă totul este permis/ publicul aplaudă extaziat/ la vederea sângelui”, p.50) poate fi înțeleasă ca o cochetărie sobră, atentă la pianul de pe scara de incendiu: „vorbesc despre fantezii aprinse/ dar piromanul nopţilor mele/ se face nevăzut de fiecare dată/ pe scara de incendiu// mici detalii din jobenul prăfuit/ când iepurii au confundat/ lumina cu întunericul/ și nu mai era nimic de înţeles// lumea e plină de magie/ şi de escroci// niciun bărbat n-a fost vreodată iubit/ pentru virtuţile sale” (p.37), Luciditatea lui Carmen Secere fiind atentă la jocul de lumini și întuneric al condiției umane, visătoare, în unele instanțe („captivă sub nisipuri mişcătoare/ captivă într-un vis// dragostea ucide –// scrie cu păcură pe un zid murdar/ recunosc gâfâitul acestui infarct/ şi moliciunea pernei// preventiv mi-am cusut o inimă de cârpă/ dar şi păpuşarii pot fi veritabili impostori”, p.48), „condiție” aflată (quasi) întotdeauna pe o „alee fără întoarcere”, dar se poate inventa o a doua șansă, mai ales când îngerii se odihnesc pe umerii aleșilor…

Desigur, „ipotezele atârnă greu” în Poezie, îngerii pot fi cei mai triști (în Ceruri există astfel de campionate!, în cer, ca și pe pământ! Poezia poate fi invocată ca divinitate: „atinge-mi creştetul/ poezie/ și iartă-mă”, p.47), străzile… grădinilor pot fi și din „regrete”, iar calea Lactee poate fi și ea un drum în lucru ca și fericirea, conform finalului din „drum” (p.43), între postexpresionism, postimpresionism și post existențialism alăturându-se un „bun prieten” gândacului kafkian: „păşesc cu grijă înăuntrul meu// puţin înainte şi imediat la stânga este locul/ unde mi-am descărcat ultima dată/ arma din greşeală// nu deschid ochii/ să nu pătrundă/ viermele în inimă” (p.44), un final din proximitate fiind aproape cartezian: „ce nu se simte/ nu există”, existând și o anume precauție, firească, la urma urmelor: „nu te apropia de capătul minţii – îmi spun”!

Cu același nerv munchian poeta poate defini: „voi pipăi oglinzile/ într-un ultim delir// o formă fără foşnet/ cam atât despre om” (p.46)

A doua parte a cărții, intitulată tot plastic, „aur și tinichea”, este și nu este (?) opusă „splendorii lui Monet”, „într-o lume ca o pată/ întoarsă pe dos”, lume roabă kitsch-ului, opunându-se „aurul” sentimentului klimtian, întrezărindu-se „instalații” precum în Marcel Duchamp: „paşi târâţi pe coridoare fără sfârşit// prin saloane viaţa pâlpâie/ în ecrane monocrome// miroase acru/ a rămas vie/ o instalaţie din care se scurge nemilos/ pe la colţuri/ memoria// degetele schiţează un semn/ aş mai respira o dată/ să-l pot înțelege…” (p.53)

Poeme conceptualiste („suprarealismul e incomod”, p.59, dar nu înseamnă că nu se vrea o apropiere non-conformistă de acesta!), cu o sete de general, de dezgropare a Luminii, dar și „acoperire” a acesteia: „să nu mă privească nimeni din urmă” (p.54 și 58)!!! Un fel de ceai, dar nu în Sahara, ci în… grădinile noii Semiramide (atât cât ne putem înșela și noi): „până unde mă pot înşela sau/ ce se află dincolo de limite// jocul lucrurilor simple/ aşteptarea către întoarcere/ ceaiul fierbinte sorbit în fugă// învechirea unei îmbrăţişări/ fragilitatea dimineţilor / biletul lipit cu lacrimi/ pe frigider// se înnoptează devreme/ mă clatin” (p.55)

Clătinare, înclinare, renunțare (provizorie?): „unele adevăruri ar trebui/ lăsate în pace” (p.56), școală de harakiri: „facem harakiri în serie/ nu ne privim niciodată în ochi/ de teama propriei monstruozităţi” (p.57)!, treptat ritmurile unui jazz poetic cuprinde cititorul, la recital putând fi invitată de onoare Sylvia Plath („prin mine trec păduri/ de cenuşă// nopţile se spovedesc/ îngerilor/ cu oase de sticlă// bat clopotele”), totuși fiind trist în lume sau… blues („în tâmpla dreaptă/ murmură un blues/ îmi lipseşte/ a doua inimă”, p.62): „privind tristeţea în ochi/ îmi transpirase umbra// oamenii pleacă/ mi s-a spus/ apoi s-a prăbuşit oraşul// locuiam clandestin/ la ultimul etaj”), Omul fiind totuși „aruncat/alungat” în lume cu o anume condiție a clandestinității, amare deseori, dacă nu se transformă chiar această situație în prilej de fiestă sau Mardi Gras, cu gust de „rémy martin” și carnaval implicit!

Între „bufoneria urbană” și dorul de a săpa „o fântână/ într-o duminică/ fără legi şi cuburi// cearcănul din care mi-am domolit setea/ mă doare”, într-o fantezie quasi-steampunk, poeta alege libertatea de a adăposti păpușile unei nostalgii firești, cu o sensibilitate aparte, care „știe” că „uciderea viselor este tot o crimă”: nașterea unei noi tragedii din spiritul muzicii și… a liricii fiind gata să se împlinească, duhul eternei antichități suflând asupra arhitecturii grădinilor suspendate din noi, noua Semiramidă având povestea ei, chemând, poate, un nou Giachino Rossini care știe că „noaptea sunt o migrenă într-un tramvai deraiat/ m-aşez/ întotdeauna pe locul/ de la geam/ în palma dreaptă învârt două zaruri/ măsluite// singurul meu martor e mut”!

Sau un nou/vechi Tennessee Williams, responsabil cu dorințele neîmplinite, cu fantomele tramvaielor-poeme, pentru o eroină care poate face surfing pe spatele rechinilor în California, după cum aflăm din poemul „leagăn” (p.76). Sau un nou Tarantino (deși este menționat Tarkovski!), gata să ecranizeze pe un Pessoa, cum ar fi!, sau Dostoievski, Carmen Secere fiind Aleasa pentru un scenariu unde eroina poate începe o discuție recitând poemul „mănăstire”: „sunt piatră vie spune soldatul/ cu piciorul retezat de schijă/ nu l-am înţeles pe tolstoi/ am făcut o pasiune pentru dostoievski şi idioţi// ești linişte/ de mânăstire// sârma ghimpată a fost inventată/ de o călugăriţă” (p.77) În acel scenariu se vor da suflete la răzătoare („mă orientez după mărimea umbrei/ întoarcerea la punctul zero/ este imposibilă// nu mă opresc/ îmi dau sufletul prin răzătoare/ sperând că se va face lumină/ într-o zi”, p.78), clar obscurul fiind în gâlceavă cu un „gri” care, orice ar fi, nu va cădea la montaj: „cineva montează aiurea imaginile/ lipsesc câteva cadre trase/ după miezul nopţii// nu am atâţia paşi/ să trec podul// vântul aduce păsări/ din nordul îndepărtat// m-am ascuns sub propria piele/ respir/ uitări// îmblânzesc frigul/ cu buzele// nebunia mea poartă mănuşi gri/ iar gri este un adjectiv/ invariabil”…

Carmen Secere propune poezia ca evadare („evadasem din cotidian/ alergam după lucruri/ mărunte/ să-mi schimb viaţa// construisem un adăpost din frunze/ şi rosteam monologuri/ ştiind că altcineva e responsabil/ cu binele”), de sub grinzile cerului (deși „Așteptarea” este un dat greu de refuzat!, p.82), ca dezgropare a sufletului, văzând pescari (oarecum precum Svetlana Cârstea în „Sînt alta”!) care fac semne de vreme rea, poate și către Ceruri, inevitabila spiritualitate creștină punctând ca într-un mansucris de la o mare nici moartă, nici vie: „îmi tai părul/ urc în icoană// din pământ creşte o cruce/ umbra mă acoperă// îngerul meu este alb/ ca varul” (p.84).

Aurul poate fi și unul al unei icoane non-conformiste: „aur și tinichea/ strâng în pumni ţărâna zilelor rămase// în somn toată lumea plânge/ şi ce frumos mă joc cu moartea/ în cazemata de zăpadă// mâna care hrăneşte poate înfometa/ mângâierea poate să înlănţuie// există aur şi tinichea// strălucirea orbeşte” (p.85), patimile lui Carmen Secere fiind mult mai rafinate decât cele ale eroinei lui Bizet sau Prosper Mérimée!

Partea a treia a cărții este un jurnal liric, pentru „elim”, din „piața de sticlă” (apropo de clopotul de sticlă al Sylviei Plath, a cărei sensibilitate poate fi înrudită cu poeta noastră), orice Babilon trebuind să aibă bazarul lui, mai ales într-o lume care mereu a fost și o Piață în care se vând și se cumpără suflete: acolo veți găsi scrisori nescrise vreodată, un poștaș fără obiectul muncii, „nostalgia soarelui” jucându-se cu nostalgia copilăriei de-a v-ați ascunselea… O altă „așezare” a cuvintelor consolidează componenta filosofică a turnului-carte, fluiditatea este condamnată la consistența unei frize din arhitectura (lirică) clasică: „mă preocupă definiția întregului și o nevoie acută de tandrețe în care bâjbâi cu mâinile încătușate. câteva cercuri se împiedică de bordurile străzilor întortocheate. imaginez călătorii subacvatice și imponderabilitate. ceasornicarii au fost concediați, elim. nimeni nu mai stăpânește timpul. îmi trec prin gând șinele tramvaiului din care am coborât cu stângul la capătul liniei. ploaia nu se răzgândește niciodată în căderea ei sinucigașă.” (p.88)

Deși, ludic, se declară că este plăcută păcăleala întunericului, este de fapt un joc de șah cu acesta, mult mai spectaculos, înrudit cu jocurile foamei, și foamei de iubire, de înțelegere, chiar și din partea beznei care a fost înainte de orice, nimicul care se poate ascunde și în cutii de carton sigilate cu bandă adezivă, unde piesele sunt imagini-umbre, dar mai poate apărea și câte o piesă misterioasă, precum o talpă uriașă care apasă, apasă, dar nu poate strivi câte o promisiune: „îmi promit că, niciodată, dar niciodată, nu voi deveni furnică. îmi scriu plânsul în pietre. nu doare. sângerez în locul de unde rup carnea.” (p.90)

Aici „oaspeți” sunt Nabokov, Proust, Kant, Hesse,„se merge” pe strada molière, dar este un… Molière suprarealist, dacă vă puteți imagina așa ceva, care o invită pe Carmen la o sarabandă, la „dans”-ul vorbelor mai participând chiar și un elefant și o pumă, dar este secret, șșt, se mai aleargă, se mai inventează în acest jurnal fascinant fără doar și poate, ca o cursă de șoareci în care cad îngeri și vrăjitoare:

„vorbesc o altă limbă. un fel de terapie prin versuri, din care brusc mă trezește o cursă de șoareci. bucătăria mea e plină cu arlechini. are desene abstracte și funii de usturoi în dulapul neîncăpător. când ceaiul este gata răsar dimineți fără clopote trase. cumpăr bomboane, șosete, magneți de frigider, artificiii. râd cât pot de tare. o vrăjitoare din evul mediu vine în fiecare marți seară la mine să-mi ghicească viitorul. pentru când voi avea aripi.” (p.95)

Pentru o anume siguranță se și cumpără niște aripi, dar ele sunt crescute, din Lumină și Întuneric, icari…ana (ana, ana din drama rusească) Carmen Secere poate îndrăzni să zboare din labirinticul Babilon, minotaurul de acolo este doar frumusețe și iubire…

„cumpăr o jumătate de duminică să impresionez. sunt eu însămi și locuiesc în salonul 157. o clepsidră naște două ceasuri gemene. nu mai țin minte ce zi este astăzi. începe să plouă. umblu cu trandafiri în gură. îmi pregătesc sandvișuri cu paracetamol și pene de lebădă dintr-o dramă rusească. încep să zbor înfășurată în fularul meu de mohair. copacului roșu de santal sub care mă adăpostesc îi cad frunzele. mă amuză tălpile mele în pantofii de balet abandonați. îmi ating gâtul. simt pulsul nesigur. nu mă mai întorc pe vechile urme. gheața ascute oasele.” (p.98)

Când vrei să zbori, doar atunci, poate conta, te poate interesa „greutatea unui fir de păpădie”, fratele omului, această ființă mică pentru o eternitate atât de mare!!!

babilon: macii lui monet de Carmen Secere