Antologia de poezie – pledoarie pentru cunoaștere

Una dintre cele mai bine definite și cu personalitate colecții de literatură este Cartier clasic, dedicată poeziei scrisă în limba română. Poeți din toate generațiile, cunoscuți sau mai puțin cunoscuți, oameni care au schimbat destine și, de ce nu, felul de a scrie poezie. Emilian Galaicu-Păun și Dorin Onofrei, cei doi coordonatori ai colecției – parte din portofoliul editorial al Editurii Cartier – și-au ales colaboratorii pentru fiecare volum în parte de o asemenea manieră, încât poezia să câștige cititori. Critici literari, poeți sau autori de proză, fiecare dintre cei care au selectat poeziile, le-au ordonat după criterii riguroase, au pus între copertele volumelor și parte din dragostea lor pentru literatura bine scrisă. Se simte pasiunea și dragostea de confrate la fiecare nouă apariție, de la culorile care încântă ochiul și până la grija editării; nicio virgulă scăpată la întâmplare, nicio greșeală de tipar, o adevărată lecție pentru mulți dintre editorii de carte din România. Aceste volume, născute dintr-un soi de parteneriat ad-hoc, par să aibă parte de istoria lor proprie, cei care au contribuit la apariția fiecărui volum devin adevărați ambasadori ai poeziei, iar cititorii devin fideli colecției, dar și poeziei ca formă de creativitate.

Cuvântul mamă

Pruncii îl zuruie.

Bătrânii îl visează.

Bolnavii îl șoptesc.

Muții îl gândesc.

Fricoșii îl strigă.

Orfanii îl lăcrimează.

Răniții îl cheamă.

Iar ceilalți îl uită.

O, mamă! O, mamă!

Despre Grigore Vieru este greu să scrii imparțial și echidistant. Unul dintre poeții care au avut cel mai mult de suferit din cauza celor care au nevoie de idoli și de (falși) eroi. Există o emisiune TV în grila de programe a TVR – prezentată de un cântăreț destul de cunoscut – care nu are nici măcar o ediție lipsită de pomenirea lui Grigore Vieru; fie i se citește o poezie, fie se cântă o melodie care are versuri scrise de acesta, fie se pomenește nu știu ce întâmplare care are legătură cu el. Un cult al personalității dăunător și care nu face niciun bine poeziei și poetului, căci mă îndoiesc că vreunul dintre spectatorii fideli ai emisiunii s-a grăbit să cumpere măcar un volum dintre cele scrise de poet!

Mică baladă

Lui Marin Sorescu

Pe mine

mă iubeau toate femeile.

Mă simțeam puternic și sigur.

Ca Meșterul Manole,

am cutezat

să ridic o construcție

care să dăinuie veșnic.

Am început lucrul

și le-am chemat la mine

pe toate:

pe Maria, pe Ana,

pe Alexandra, pe Ioana…

Care va ajunge întâi,

pe-aceea-n perete o voi zidi.

Dar, din toate femeile,

a venit una singură:

mama.

– Tu nu m-ai strigat,

fiule?

Pe de altă parte, receptarea critică a poeziei lui Grigore Vieru a avut și ea de suferit; așa cum spune și Bogdan Crețu în prefață, din istoriile literaturii române demne de luat în seamă numele lui Vieru lipsește cu desăvârșire, ceea ce ridică mari semne de întrebare cu privire la gest. De asemenea, mai nimeni dintre poeții noii generații nu se grăbește să-l pomenească, fie ei de dincoace sau de dincolo de Prut. O uitare voită sau nu, o eludare a unei părți importante din istoria literaturii române contemporane, cu siguranță că da. Chiar dacă nu ești adeptul poeziei cu rimă, chiar dacă nu-ți plac arhaismele sau unele regionalisme strecurate cu parcimonie (să recunoaștem cinstit!) în versuri, e imposibil să nu găsești măcar câteva poezii sau fragmente care să-ți placă sau pe care să vrei să le recitești.

„Nu ne mai mângâiați atât!

Înapoiați-ne mai bine

brațele noastre –

nu mai putem îmbrățișă femeia

cu brațele voastre

fericite.“ (din Alt cor al invalizilor de război)

O poezie curată, lipsită de mize (fals)politice, o pledoarie pentru iubirea de neam – neamul fiind poporul, dar mai cu seamă părinții și tot arborele genealogic), care cuprinde în miezul ei profund o naivitate care aduce mult cu cea a pictorilor naivi. Frescele conturate cu ajutorul rimelor, dar mai cu seamă a ritmului, puse una lângă cealaltă alcătuiesc un uriaș tablou al naturii umane. Cântece pentru mama, Cântece pentru pământ și Cântece de iubire sunt cele trei părți ale volumului, în fiecare dintre ele fiind cuprinse vârste ale poetului. Grigore Vieru este poetul născut bătrân, în sensul de înțelept, căci el nu s-a lăsat cuprins de patimi trecătoare sau de iluzii dăunătoare creației, de aceea cele trei părți se completează reciproc, dar în același timp contribuie într-un fel aparte la ceea se cheamă univers poetic. Este adevărat, poezia lui Vieru nu poate fi separată de contextul socio-istoric care i-a servit drept canvas. E greu să faci abstracție de idealul Unirii care l-a bântuit aproape toată viața, dar este de admirat efortul lui Bogdan Crețu de a căuta și pune în volum doar poeziile care au și altceva decât relevanță istorică. Sunt poezii la care zâmbești nostalgic, dar și poezii din care-ți rămân în minte două sau trei versuri, tocmai pentru că metafora și-a făcut treaba.

Strigă-mă

Nu mă striga pe nume,

că se întorc spre tine

toții bărbații din lume.

Strigă-mă

cu sângele tău

năvălind în obraji.

Cu o rază de soare.

Strigă-mă

c-o mare, c-un munte,

cu niște brazi.

Strigă-mă

c-o rază de soare,

cu o lacrimă, cu o floare.

Strigă-mă

cu tăcerea vreunui

apropiat hău…

Sau, dacă nu aude,

strigă-mă

cu numele tău.

Un volum care se citește ușor, dar într-un ritm (deloc întâmplător) dictat de poet. Bogdan Crețu a reușit să între în mintea poetului și să-i contureze astfel un portret literar demn de o galerie a poeților care trebuie măcar pomeniți peste veac. La final, nu poți să nu te întrebi: Care este Numele tău? Căci al poetului este Vieru, Grigore Vieru.

Numele tău de Grigore Vieru