Despre polimați – „Polimatul. O istorie culturală de la Leonardo da Vinci la Susan Sontag“ de Peter Burke

Călugării din Evul Mediu care se ocupau cu copierea cărților, pe lângă grija de a scrie cât mai multe pagini pe zi, mai aveau și o mare frică de a comite greșeli în textul copiat. Fiecare greșeală însemna, credeau ei, prelungirea termenului de ședere în Purgatoriu. Ei bine, odată cu apariția tiparului, lista păcatelor s-a modificat, până s-a ajuns la momentul în care nu Purgatoriul ci, pare-se, Infernul îi pândește pe cei ce nu reușesc să țină pasul cu concurența, în competiția publicării cât mai rapide, indiferent de numărul de greșeli. Trebuie să menționez că acei călugări medievali erau mult mai interesați să nu comită greșeli decât de conținutul cărții; azi însă pare să nu conteze nici cum, iar, uneori, nici ce se publică. Momentul acela de echilibru între aceste două poziții, când important era atât conținutul, cât și felul în care este îngrijită cartea, pare-se, a trecut. Cartea nu mai este un etalon, din păcate; n-ar mai trebui să avem așteptări nici de la cititori, așadar.

Deși fenomenul este, azi, suficient de răspândit încât să ne tocească vigilența, sunt cărți a căror abundență de greșeli nu se lasă, pur și simplu, trecută cu vederea. Un exemplu ar fi cartea Polimatul. O istorie culturală de la Leonardo da Vinci la Susan Sontag de Peter Burke, apărută, anul acesta, la editura Litera. Cazul este cu atât mai surprinzător cu cât publicul-țintă al unei astfel de cărți ar putea fi deosebit de exigent. Îmi pare nițel jenantă situația în care editezi o carte despre erudiți și îi poreclești „Bernard” Russell (p.211) și George „Steine“ (p.217). Sau cum să redactezi o carte despre o istorie culturală și să nu-ți pese, de exemplu, de acord: „pe locul al zecea pe lista…” (p.53), chit că gramatica, dacă ne aducem aminte din istoria culturii, era una din cele șapte arte liberale? Acestea mai treacă meargă, dacă n-ar fi erori mai grave, care schimbă sensul celor spuse sau, în general, îl exclud. De exemplu, la paginile 80-81 suntem informați că Pierre Bayle a publicat, în 1697, o enciclopedie istorică menită să înlocuiască lucrarea de referință anterioară, cea din… 1764! E vorba, acolo, de enciclopedia lui Louis Moréri, decedat în 1680, enciclopedie care, ne spune Wikipedia, a văzut lumina tiparului în 1674 (Le Grand Dictionaire historique). Peste numai zece pagini aflăm că medicul antic Dioscoride a descris „cinci sute de specii de planete“. Grozavă ispravă, cu siguranță anticii știau mult mai multe decât noi. La pagina 143, ni se comunică că Rudolf Virchow „i-a scris lui Goethe“. Suntem uimiți să deducem că a făcut-o până la vârsta de unsprezece ani, căci Goethe s-a stins din viață când Virchow împlinea această vârstă. Totuși, o scurtă investigație, slavă internetului!, ne ajută să ne clarificăm că polimatul nu „i-a scris lui Goethe“, ci a scris despre Goethe, anume lucrarea Goethe als Naturforscher, despre interesul poetului pentru cercetarea naturii. Nu știu dacă merită să insist, în orice caz eu mi-am făcut o listă a greșelilor impardonabil de lungă.

Dacă trecem peste contorsiunile traducerii și redactării versiunii românești, cartea în sine este interesantă mai mult în virtutea subiectului ales, decât a felului în care e tratat. Cu un asemenea subiect e dificil să eșuezi, chiar dacă te limitezi la o simplă compilare de biografii, date fiind interesul și fascinația pe care le-au trezit, dintotdeauna, persoanele polivalente. Totuși, notorietatea autorului, profesorul de istoria culturii la Universitatea Cambridge Peter Burke, ne dă speranțe și ne creează așteptări mult mai mari. Dacă acestea își găsesc sau nu împlinirea depinde, probabil, de cititor, dar eu, din o serie de motive pe care le voi enunța mai jos, nu am fost întru totul convinsă de carte.

Să pornim de la accepțiunea noțiunii de polimați pe care o adoptă autorul:

„această carte se va concentra pe cunoașterea academică, numită anterior învățare. Ea vizează mai ales savanți cu sfere de interes enciclopedice, în sensul original al parcurgerii întregului curs sau curriculum sau al parcurgerii, în orice caz, a unui segment major din acel cerc“.

După cel din urmă „sau”, definiția devine destul de permisivă pentru a stabili criterii variate și fluctuante, care să îngăduie prezentarea atât a unor erudiți în domenii absolut diferite, ca Leonardo da Vinci, Leibniz sau Alexander von Humboldt, precum și a criticilor literari, de artă sau a intelectualilor publici, care stăpânesc, în mod firesc, mai multe subiecte asupra cărora deliberează. De exemplu, îi port o deosebită admirație lui José Ortega y Gasset, a cărui mare parte din eseuri au fost publicate (în timpul vieții, dar și postum) în baza cursurilor de filosofie pe teme diverse pe care le-a ținut. În mod cert el a fost interesat de cunoaștere, dat fiind eseul său asupra cunoașterii, publicat în 1984, respectiv a fost interesat de formele și domeniile cunoașterii, însă se pare că pornind de la subiectele care au constituit substanța eseurilor sale, Peter Burke îl încadrează la categoria criticilor și îl consideră și sociolog, dar și istoric. Confuzii generează nu doar alegerea unei sau altei personalități în calitate de polimat , dar și descrierea care li se face în această ipostază. De exemplu, Susan Sontag, fără îndoială – o minte sclipitoare, este caracterizată mai ales în calitate de autoare a unor eseuri de critică literară, despre artă, dans și filme. Ei bine, Nona Rapotan, administrator al siteului bookhub.ro, face același lucru. Forțez comparația nu pentru a sugera că Nona Rapotan ar trebui să aibă pretenții de polimat, ci pentru a susține că lipsa unei minime explicații asupra contribuției originale a polimatului la diferite tipuri de cunoaștere și gândire lasă loc pentru comparații, de la cele mai pertinente până la cele mai deplasate.

O altă poziție care poate fi discutată este cea a selectării în calitate de polimați a unor savanți cu interese conexe, interese ce s-au reunit în subiectele pe care le-au abordat în cercetările lor. În aceste cazuri, mă întreb dacă nu cumva unele hotare dintre domenii, așa cum le stabilește mediul academic, împiedică cunoașterea unor aspecte ale lumii care nu se pretează viziunii fragmentate. Mă gândesc, de exemplu, la evoluționiștii care au fost și geologi, și paleontologi, psihologi sau chiar filozofi, nu din dorința de a unifica întreaga cunoaștere, precum Leibniz, nici din cauza că erau persoane „împrăștiate”, care pur și simplu înghițeau tot ce le cădea în cale, ca da Vinci, ci pur și simplu pentru că au urmat cursul firesc al ideii pe care o cercetau și care depășea limitele domeniilor în felul în care sunt montate ele de către omenire. Strălucirea multilaterală a lui Stephen Jay Gould sau chiar a lui Charles Darwin nu aș intenționa să o contest, dar, fiind eu însămi interesată de domeniul respectiv și înțelegând că acesta cere cunoștințe ramificate, nu cred că aceștia sunt nedreptățiți dacă sunt pomeniți mai ales ca evoluționiști. Ceea ce vreau să spun este că s-ar putea ca domeniile însăși să fie separate arbitrar în raport cu un anumit tip de cunoaștere, iar calificarea drept polimați, pentru că cunosc mai multe domenii, urmează regula poate a unei demarcații artificiale, ignorând integritatea ideii, a unei singure idei, pe care o urmăreau aceștia. Cu referire la cartea lui Burke, nu contest selecțiile prezentate, ci doar vreau să subliniez că lista celor cinci sute de polimați pe care o atașează la sfârșit este, cum autorul însuși recunoaște, subiectivă, dar și extrem de incluzivă, din punct de vedere al criteriilor destul de ambigue și, tot din cauza acestor criterii, de bună seamă că ea poate fi prelungită încă foarte mult. Tipuri de delimitare a domeniilor vădit înrudite precum istoria imaginilor și studii culturale (Aby Warburg) sau filologie, literatură și folclor (Roman Jakobson), sau genetică, fiziologie, biochimie și biometrie (John B.S.Haldane), pentru a încadra pe cineva în noțiunea de polimat, mi se par nițel forțate.

Lucrarea este organizată cronologic, începând cu secolul XV (Renașterea) până în prezent, și se referă, în cea mai mare parte, la polimații occidentali. Deși sunt menționați unii erudiți din perioadele anterioare, precum și câțiva din afara culturii occidentale, autorul alege, perfect îndreptățit, să se concentreze pe perioada și spațiul în care este specializat. Modalitatea de expunere a subiectului este o combinație dintre stilul enciclopedic și analiza istorică, primul fiind istovitor și anchilozant, iar a doua – lipsită de profunzime sau de o teză bine conturată.

Proiectul devine mult prea ambițios atunci când autorul decide să treacă în revistă interesele și activitatea ale celei mai mari părți din cei cinci sute de polimați incluși în lista de la sfârșitul cărții, decizie care se materializează într-o înșiruire de rezumate de lungimea unui paragraf per personalitate, care îi și dau lucrării caracterul enciclopedic menționat. Aceste rezumate, seci și lipsite de coeziune, constituie substanța predominantă a patru din opt capitole, pe parcursul cărora este greu să rămâi conectat, captivat sau să te simți edificat dacă nu ai memoria și răbdarea lui Jorge Luis Borges, care nu doar a consultat, ci chiar a citit Enciclopedia Britanică. Demersul de tip enciclopedic este cu atât mai inoportun, cu cât conține și inexactități. De exemplu, cea cu privire la cariera academică a lui Pierre Bayle, la care Peter Burke susține că polimatul „a renunțat” (p.80) în 1684, când i s-a propus să fie editorul unei reviste culturale. De fapt, din cauza ideilor sale neortodoxe, Pierre Bayle a fost privat de postul său de la universitatea din Rotterdam, în 1693 (sursa informației: Encyclopaedia Britannica).

Cele patru capitole corespund diviziunii în patru epoci, diferențiate de contextele sociale și intelectuale, ale polimaților: epoca Renașterii (1400 – 1600), epoca „monștrilor de erudiție” ai secolului XVII – cea mai favorabilă persoanelor cu interese vaste, epoca „oamenilor de litere“ (1700 – 1800) și epoca numită de autor a „teritorialității“, care ajunge până în prezent. Contextualizarea socio-culturală pe care o face autorul fiecărei perioade, precum și analiza condițiilor favorabile și nefavorabile polimatiei din cele patru epoci salvează, într-o oarecare măsură, textul de la monotonia la care suntem condamnați de-a lungul succesiunilor de micro-biografii. Aceste analize, care încep și încheie fiecare din cele patru capitole, precum și ultimele trei capitole (6,7 și 8), împreună cu concluzia ne ajută să ne facem o idee despre fenomenul polimatiei și despre evoluția lui de-a lungul secolelor, mult mai mult decât sesiunile enciclopedice.

Astfel, începând cu polimații solitari ai Renașterii, trecând prin epoca corespondențelor de cooperare dintre personalități cu interese diferite sau dintre erudiți și informatorii lor, prin cea a faimoaselor „salons”, de origine franceză, sau „clubs”, de origine engleză, unde membrii și participanții făceau schimb de idei și polemizau, până la perioada interdisciplinarității instituționale, persoanele avide de cunoaștere vastă și diversă au fost, într-o măsură mai mare sau mai mică, apreciate și criticate pentru aceleași calități și, respectiv, păcate. Capacitatea de a vedea conexiunile dintre domenii și de a transfera deprinderile și conceptele dintr-o disciplină în alta, descoperind, astfel, lucruri noi, pe care insiderii nu le observă, a fost întotdeauna prețuită la polimați. Însă, pe măsură ce cunoștințele s-au tot acumulat, s-au intensificat și acuzațiile de superficialitate a acestora, o critică mai veche, care a luat amploare o dată cu specializarea academică intensă.

Ultimele trei capitole sunt, după părerea mea, cele mai interesante. În ele autorul se apleacă asupra particularităților acestor oameni deosebiți, făcându-le un portret de grup, vorbind despre distribuirea regională, dar și instituțională a acestora, precum și, în ultimul capitol, despre epoca interdisciplinarității. Oarecum intuitiv, portretul de grup al polimaților prezintă persoane curioase, energice, muncitoare, cu o imaginație bogată și o deosebită capacitate de concentrare, dar și cuprinși de neliniște și doritori mai multă independență, adică reticenți față de căsătorie, dar, uneori, chiar și față de posturi universitare care i-ar împovăra cu cerințe birocratice. În schimb, aflăm din al șaptelea capitol, că, în secolele anterioare, polimații obișnuiau să fie bibliotecari, administratori, patroni sau lucrători în muzee, să se afle sub protectoratul unor familii nobiliare sau chiar să fie sponsorizați de regi și regine. Nu mai este cazul, desigur, în prezent aceștia fiind concentrați, preponderent, în universități.

Polimatia, în general, nu mai e la modă. Totuși, se fac demersuri pentru studii interdisciplinare de către personalități de seamă. Una dintre ele este Edward O. Wilson, care a vorbit despre o reunire a disciplinelor umaniste și naturale în cartea sa Originile creativității umane, despre care am vorbit aici. De asemenea, s-a reușit înființarea unor instituții interdisciplinare, precum Universitatea din Sussex, din Konstanz sau Roskilde, precum și a unor cursuri la universitățile deja existente.

Menționez cursul de filosofie, politică și economie (FPE), înființat, în 1920, la Oxford, care a jucat un rol important in formarea elitei politice britanice. Subliniez anume acest curs, deoarece un concept asemănător este întemeiat și promovat și în România de profesorul universitar Liviu Druguș. Metodologia Scop Mijloc (MSM), creată și dezvoltată de Liviu Druguș, este o teorie generală a acțiunii umane care reunește politica (stabilirea scopurilor), economia (găsirea mijloacelor) și etica (racordarea mijloacelor la scopuri). Astfel, vedem că interesul pentru transdisciplinaritate este prezent și la noi, iar, pe de altă parte, persoanele care crează asemenea concepte sunt destul de competente pentru a putea fi considerate polimați. Chiar dacă, la nivel academic, este destul de dificil de a înființa cursuri ce implică mai multe discipline, la nivel individual, interesul pentru multidisciplinaritate nu s-a epuizat. Aș îndrăzni să adaug două exemple de astfel de persoane, din Republica Moldova, care cred că s-ar încadra cu ușurință în formula lui Burke. Ce-i drept, unul e german, nu român: Gerhard Ohrband, psiholog, poliglot (peste 20 de limbi), autorul unei metode de învățare a limbilor străine (metoda GO), care este, de fapt, o lucrare de psihologie a învățării limbilor, alte interese cuprinzând economia și filosofia. Alt erudit ar fi etologul Dorian Furtună: care a cercetat agresivitatea, dar a propus și, în teoria evoluției omului, conceptul de evoluție mozaicală; fondator al Clubului Științific „Evoluția”. Alte interese ar fi filosofia (a analizat și deconstruit conceptul de fericire în cartea Iluzia fericirii), psihologia, antropologia, activând și ca profesor de retorică.

Cartea lui Peter Burke vine să semnaleze lungul șir al celor care nu au putut rezista tentației de învățare permanentă și variată, și, chiar dacă prezentarea unui număr impunător dintre aceștia este un proiect prea ambițios pentru o carte nu foarte voluminoasă, ea reușește să creeze o imagine de ansamblu destul de coerentă pentru a îmbogăți cultura generală a cititorului, iar spre sfârșit devine chiar interesantă.

Polimatul. O istorie culturală de la Leonardo da Vinci la Susan Sontag de Peter Burke