„Originile creativității umane” de Edward O.Wilson

Este vădit și, într-o oarecare măsură, acceptat faptul că disciplinile umaniste beneficiază de mai puține fonduri și atenție din partea statului și a societății decât știința. Tot mai puțini tineri doresc să le studieze și foarte puține corporații sponsorizează cercetări ale științelor umaniste. Să fie oare acesta rezultatul unei conștiințe generale a inutilității lor și reflecția unui veac al utilitarismului sau urmarea unei inconștiențe colective critice? De fapt, tabloul cunoașterii este trunchiat, iniferent de ce parte a baricadei ne-am situa, și însuși progresul umanității este profund defectuos fără o privire de ansamblu asupra perspectivelor care ni se deschid. Dacă știința poate răspunde la foarte multe întrebări, disciplinile umaniste ar trebui să fie cele care ridică aceste întrebări; altfel, omul, zăpăcit de posibilitățile tehnologice ale erei sale, s-ar putea arunca într-o aventură tentantă, dar care-l depășește. Dacă tehnologia nu mai este dispusă să ne ofere răgazul necesar pentru a-i aprecia urmările, ar trebui să încercăm să stăvilim măcar iresponsabilile ispite omenești sau, dimpotrivă, să ne învățăm să le canalizăm în făgașe raționale și statornice. Armonia și stabilitatea progresului ulterior ar putea fi realizate în condițiile unui efort comun, îmbinat al științelor cu disciplinelor umaniste.

Naturalistul Edward O.Wilson, fondatorul sociobiologiei, stabilește principiul unificator al celor două tabere în instrumentul de bază pe care îl manipulează ambele, deși în moduri diferite: creativitatea, încercând să sape până la izvoarele acesteia, în cartea Originile creativității umane. Rezident al lagărului științelor exacte, Wilson pare să construiască argumente pertinente și lucide pentru a convinge și invita disciplinile umaniste să înfăptuiască uniunea, demonstrând că cercetările și creația din cele două domenii nu se află în opoziție, ci pe un continuum armonios, iar îmbinarea eforturilor lor ar genera beneficii pentru ambele, dar mai ales pentru umanitate.

Redefinirea identității umane prin prisma creativității nu doar face lumină în trecutul nostru, ci deschide și noi orizonturi. Iar creativitatea nu este doar fenomenul care ne-a învățat să iubim frumosul, ci și trăsătura distinctivă care a propulsat specia noastră prin negura vremurilor. Așadar, aceasta nu este doar o caracteristică definitorie a omenirii, ci și o condiție indispensabilă supraviețuirii noastre. Condiție valabilă nu doar în împrejurările îndepărtate ale unui mediu natural ostil, ci și în circumstanțele unei specii periculos de izolate de natura care a creat-o. În aceste circumstanțe (nu mai puțin ostile) rezidă principala eroare a viziunii umaniste asupra vieții: antropomorfismul. Nimic nu are sens în disciplinele umaniste decât în lumina culturii omenești, iar, într-o altă bulă, Theodosius Dobzhansky afirma că „în biologie, nimic n-are sens decât în lumina evoluției”. Cele două perspective pot fi unite, iar zona de alianțe este delimitată de cele „cinci mari” domenii de cercetare: antropologia, paleontologia, psihologia, neuroștiințele și biologia. În timp ce știința are capacitatea de a răspunde la toate cele trei întrebări care aduc claritate în orice împrejurare: ce? cum? de ce?, puterea diciplinelor umaniste este de altă natură:

„Tendința umană a fost dominarea planetei și a tot ce se află pe ea, rămânând în același timp constrânsă de o sumedenie de națiuni concurente, religii organizate și alte colectivități egoiste, majoritatea cărora nu pot să vadă binele comun al speciei și al planetei. Numai disciplinele umaniste pot să corecteze această imperfecțiune. Concentrându-se asupra esteticii și valorii, au puterea de a îndrepta progresul moral spre un nou mod de gândire, unul care îmbrățișează cunoașterea științifică și cea tehnologică”.

Conștient de importanța disciplinelor umaniste, Edward O. Wilson înaintează un demers acestora, în care explică originile preistorice ale creativității umane, relevate de către știință, ca parte esențială a cunoașterii de sine a umanității, dar ignorată, de cele mai multe ori, de către acestea. El explică cum gustul nostru estetic este influențat de aversiunea față de șerpi, de preferința față de peisaje cu întinderi deschise, aflte în preajma apelor, de înclinația către povești:

„Exemple de arhetipuri apărute în mod instinctiv pot fi găsite în predilecția oamenilor de astăzi de a avea fobii iraționale față de șerpi, de păianjeni și de alte pericole străvechi. Avem însă și o înclinație către habitatul ideal descris de ipoteza savanei: teren deschis, înalt și aflat în vecinătatea unei ape. Ambele predilecții au o bază ereditară demonstrabilă”.

Ne arată cum, de la inventarea limbajului, până la alcătuirea de metafore, am evoluat ca oameni:

„În lipsa limbajului am fi rămas animale. În lipsa metaforelor am fi rămas sălbatici”.

Descrie arhetipurile prezente în cele mai bune filme din orice timpuri, în lumină evoluționistă, concluzionând:

„Istoria teatrului și analiza lui critică de la greci încoace sunt în mare parte formate din adăugarea limbajului articulat și a culturii la repertoriile ereditare bazate pe emoții ale primatelor din Lumea Veche. Sugestia mea este că reziduurile instinctului au influențat limbajul și cultura exprimate în teatru prin gruparea unor subiecte care evocă arhetipuri”.

Apoi, spre final, realizează o metaforă de un artistism și o relevanță excepționale sub forma unui întreg capitol în care povestește despre insula Salas y Gómez, cea mai izolată insulă din lume; insula cu cea mai mică floră și faună, a cărei „sărăcie”, provocată de dimensiuni și izolare, duce cu gândul spre penuria de care suferă domeniile nedeschise spre alte viziuni, a căror poziții unilaterale și înguste frânează dezvoltarea noastră cognitivă și spirituală, astfel încât să înțelegem că:

„Piatra filozofală a cunoașterii de sine se află în înțelegerea relației dintre evoluția biologică și cea culturală[…] Vom putea avea o înțelegere profundă a întregului comportament numai dacă îl vom privi ca pe o etapă în evoluția noastră pe termen lung, și nu doar dacă ne vom limita la descrierea condiției umane contemporane”.

Astfel, Edward O.Wilson, bazându-se pe doar o trăsătură (dar cea mai relevantă) a speciei noastre, pune bazele unui proiect grandios de colaborare, care să redea acesteia atât integritatea imaginii de sine, cât și unitatea țelurilor și aspirațiilor viitoare. Punctând cu îndemânare atât lipsurile cât și avantajele unui sau altui domeniu al cunoașterii, adeseori prin metafore sclipitoare care reîntregesc estetic firul relatării și argumentării, Originile creativității umane este o mostră de înțelepciune și o bijuterie a gândirii (inclusiv artistice) care merită să fie luată în seamă de către cititorul elevat.

Originile creativității umane de Edward O.Wilson