Moto:

„Dacă Divinitatea n-ar abuza de simboluri, viața omului s-ar simplifica enorm.” (Cătălin Mihuleac)

**

Cu romanul Deborah, Cătălin Mihuleac își continuă un proiect literar care are în centru recuperarea memoriei evreilor din România. Cartea comprimă câteva intervale esențiale din istoria României – între 1918 și 2018 –, concentrate în jurul poveștilor de viață ale unor evrei din Bucovina, unul dintre fire urmărind chiar viața lui Deborah, născută la Câmpulung și deportată împreună cu membrii familiei într-un sat ucrainean de peste Nistru. Prigoana evreilor e văzută prin ochii lui Deborah, în scene foarte puternice, ca și episoadele care surprind deportările în Transnistria, într-un tablou de epocă ce reunește personaje memorabile.

„Există eroine de roman care intră între coperte greu, ca într-un corset. Pe altele, capitolele flutură fără grație, aidoma hainelor uzate pe o sperietoare din lanul de grâu.

Nu-i cazul lui Deborah. Deplasându-se – în pantofi cu talpă de lemn, pe tocuri sau în baston – de la o perioadă istorică la alta, în cei aproape o sută de ani ai săi de viață, ea nu este o simplă eroină de roman. Ea este o femeie-roman, ea este un veac de femeie, ea este o istorie vie.
Îmbolnăvitoare și tămăduitoare, brutală ca un sloi și tandră ca un gheizer, umană și inchizitoare, perversă și naivă, bine-venită și regretabilă, imprevizibilă și descifrabilă, montană și oceanică, Deborah face din cititor ceea ce a făcut în timpul scrierii romanului din autor – un gigolo de conversație, un secretar de plictiseală, un sparring partner de polemică, un bursier de insomnii.
Suferind cronic de nesomn, Deborah este un personaj la care scriitorul și cititorul visează într-o deplină solidaritate.“ – CĂTĂLIN MIHULEAC

*

Naratorul sau/și scriitorul este convins că „posteritățile mai trebuie și zgâlțâite. E unul dintre motoarele care împing de la spate progresul”. Ca și umorul, satira, ingrediente ale… Adevărului, alt motor esențial pentru… evoluționism. Sau pur și simplu pentru evoluție!

Așadar, personaje ar fi și… „posteritățile” în sine, nu numai o minoritate căzută victimă clișeelor ideologice și valurilor nimicitoare ale Istoriei, dar și agresorii, unii poate convinși că sunt, au fost sau vor deveni alt fel de victime…

Tulburi mai sunt apele (istorice ale) Europei, de la Atlantic la Don, ca să nu spunem Marea Caspică, deși, în „Deborah”, ele sunt cu tensiuni… est-etice, de la Nistru la Atlantic!…

Ca în „Twin Peaks”, dar aici spre final, suprarealist, apar două cadavre de fete înecate, una în Ocean, la Beauvoir-sur-Mer, localitatea de la capătul continental al Passage-ului du Gois, cealaltă, „similară”, în Nistru… „Aceeași fată, aceeași rochiță, aceleași sandale cu talpă de sicriu. Aceeași spermă, același ADN – al meu.” (p.252)

ADN de scriitor, de „gigolo de conversație, secretar de plictiseală, bursier de insomnii”, angajat de o bătrână misterioasă, Deborah, amintind de apele la fel de tulburi ale Titanicului lui Cameron, adică de bătrânica de acolo, supraviețuitoare a naufragiului (dar şi de o bătrână dintr-o trilogie dedicată lui Nicolae Labiş şi nu numai de către Grigore Postelnicu)…

„Când sunt multe cadavre și indicii comune, cercul din jurul suspectului principal se strânge. Dar, când apare același cadavru în mai multe locuri, chiar și detectivul detectivilor mușamalizează cazul, pentru a nu cădea în penibil.” (p.252)

Așadar, o mușamalizare la fel de tulbure!?

Când încep să se limpezească oarecum apele roșcate ale celui mai nou roman al lui Cătălin Mihuleac, un vitalist frenetic (și… progresist, sic!), cel puțin în această carte, glumind (serios) cu istoria precum Roberto Benigni în celebrul său film „Viața e frumoasă”, găsim următorul citat:

„Există un sector unde până și ateii înrăiți trebuie să admită că Dumnezeu e atotputernic: ironia. Mai ales când e practicată în registru funebru, ironia divină prinde accente mefistotelice irezistibile.” (p.222)

Inspirat și de această ironie, care a dăruit Adamului și pe Eva, scriitorul ne dăruiește un roman-pamflet care se ia la trântă (și erotică) voinicească, sănătoasă cu Istoria și cele șapte capete ale ei.

Desigur, nu este doar pamflet, și de la subtilitățile acestuia se inspiră, doar nu degeaba doctoratul său este cu teza „Pamfletul și tableta, jurnalism sau literatură?”!

El răspunde într-un fel întrebării dacă mai poate exista literatură după monstruozități precum Gulagul, Hiroshima, Auschwitz…

În răspuns, cu subtilitate, se sugerează că toate acele abominabile fapte se pot repeta, deoarece, nu-i așa, „oameni suntem”! Oameni care ne dovedim mărginirile la propriu, incapacitatea de a gestiona ideile. Politice, religioase ș.a.m.d. Astfel încât să nu mai fim criminali cu semenii noștri!

Acesta este refrenul cărții care ne poartă de-a lungul unui secol, urmărind nu numai viața acestei Deborah simbolice, evreică din Bucovina, ci și destinele a doi români „verzi ca bradul”, exemplari pentru istoria prostiei la modul absolut, prostie înțeleasă și ca răutate pură: un profesor de istorie care ajunge să scrie cartea „Românii din Transnistria” și un jurnalist, printre altele, care „a lucrat pentru o sumedenie de servicii de informații”, amândoi robi ai Pamfletului care poate împinge la ură și crimă!

Dacă lumea în care trăim este doar un pamflet al lui Dumnezeu, este altă întrebare…

Iar Dumnezeu ar trebui să fie deasupra oricărei suspiciuni!

Cătălin Mihuleac se joacă dezinvolt cu istoria, metaforele și… timpul, poate cam așa cum a făcut Yann Martel în „Viața lui Pi” și mai ales în „Munții înalți ai Portugaliei”, dând șah Suspectului principal (este vorba și despre Armonii, nu numai despre armonia la care va face apropo că o va deranja, p.279), nu numai printr-un monument funerar prezentat pe ultima pagină, aparținând unei victime care este și ea principală, în pofida numelui asupra căruia se filosofează absurd și nu prea de către un personaj:

„Inscripția de dedesubt e în ebraică: «Aici e înhumat martirul David Fallik, în vârstă de 18 ani. Ucis sub ochii Soarelui, de nimic vinovat. Fie-i sufletul prins în buchetul vieții veșnice! Dumnezeu să vadă și să ceară socoteală!»

Dumnezeu a văzut, că pentru asta primește simbrie. Și – cu ironia lui mefistotelică – a cerut socoteală și a primit.” (p.279)

*

Deborah, roșcata (de aici apele „roșcate” ale romanului!) evreică născută în același an cu Marilyn Monroe (apare și ea în carte menționată), 1926, mai exact la 2 ianuarie, supraviețuiește „naufragiului” deportării în Transnistria, la Moghilev ( Wikipedia: „La Moghilău a fost organizat de către regimul mareșalului Ion Antonescu, în anii Holocaustului, în 1941-1944, un ghetou pentru evrei și o stație de tranzit pentru coloanele de evrei deportați spre nord-vestul Transnistriei. În vara și toamna anului 1941 se apreciază că ar fi trecut prin oraș circa 60.000 evrei dintre care circa 15.000 au reușit să rămână pe loc.”), va deveni medic, doctor specialist în oncologie, oncologie pediatrică, va avea numeroase „aventuri”, și erotice ( chiar dacă între vârsta de 15 ani și 20 se poate spune, ca în carte, că este vorba de sex de supraviețuire!), se va căsători, va înfia o fată, salvată și ea din același „naufragiu”, dar toată viața îi va fi marcată de o alegere, poate la fel de dură precum aceea a Sophiei din romanul lui William Styron: aceea de a ușura moartea bunicilor săi, un fel de Filemon și Baucis, alegându-le acestora sfârșitul, moarte fină, prin morfină, prin „mituirea” medicului de la azilul unde fuseseră, deja, într-un fel, condamnați la moarte!

„Fantomele” bunicilor vor fi și ele personaje principale, dar dincolo și de „posteritățile” menționate mai sus, „Urâțenia umană” va fi… sufocantă, poate nu la fel de… masiv ca în „Binevoitoarele” lui Littell (ar fi trebuit ca numărul de pagini să se apropie de 1000, ca în romanul americanului franțuzit), putând alege și un mic citat, „Cine cred că invidia slăbește cu anii ratează ultimul act al urâțeniei umane.”, p.228), pentru exemplificare, dar crimele de război, umilințele descrise, delațiunile, rasismul, antisemitismul, lipsa de milă, de dragoste creștinească, ipocrizia, răutatea pur și simplu, lașitatea, arivismul, impostura, înșelăciunea ș.a.m.d. întregesc portretul unei specii pierdute între sublim, sacru și diavolesc, sadism…

Dacă n-ar avea și urmări care pot fi considerate criminale, răutatea ar putea fi doar caraghioasă (mereu îmi imaginez un iad al caraghioșilor!), dar caraghioșenia unui Emilian Diaconescu, profesorul de istorie, care va fi unealta regimului antisemit, va duce la asasinarea lui Fallik, din pricina pamfletului său plin de venin și ură, iar jocul dublu, triplu al lui Aurelian Leon, al cărui destin va fi legat de cel al roșcatei, prin complicități diverse, dar și printr-o „dragoste ca boală venerică sufletească imposibil de tratat” (p.187), scufundarea în mlaștina condiției umane care se supune (ordinelor) a celui care nu va mai ști dacă este doar român, sau și fals evreu, va duce la atâtea morți…

Scrie la un moment dat Mihuleac:

„Odată, Deborah a văzut convoiul zilnic – format din evreii vânați pe străzi și în clădiri – cum înota printr-unul din cele 258 de sortimente naționale de glod, spre lagărele de muncă.(…)

Mintea omenească e de-un sadism incontrolabil. Instantaneu, și-a amintit hazul de la ora de geografie, când profesorul trecea în revistă localitățile românești cu nume pocite. (…) Locul întâi a fost câștigat detașat de Glodenii Gândului, sat din preajma Iașiului. (nota cronicar: Câmpulung, Iași, București, Cernăuți, nordul Transnistriei, vestul Franței, Knokke, în Belgia, ar fi principale repere geografice)

Glodenii Gândului! Așa trebuia numit și cârdul acela, care avea în glod nu doar picioarele, ci și mintea, și voința, și visurile, și nădejdile, și toate câte îi fuseseră date omului, pentru a-i fi încleiate irevocabil. Țurloaiele se afundau și abia ieșeau cu sau fără ghete, șalele trosneau, brațele vâsleau spre un echilibru care se forța să fie dinamic. Cu atât mai grea era deplasarea, cu cât pe umerii nefericiților tronau – ca sultanii pe spinarea elefantului – valize, rucsacuri și boccele.

În ele stătea burdușită supraviețuirea. Erau acolo și lame de ras, și săpunuri, și ciorapi, și svetere, și multe alte monede, al căror curs urma să fie stabilit la birourile de schimb ale urii rasiale.” (p.165)

Transnistria de atunci, ca o nouă pedeapsă dată de zei, precum în cazul Filemon & Baucis, să se transforme în mlaștină pentru lipsă de iubire de oameni!

Dar Deborah avea voința începutului de viață, ea descoperă la un moment dat deviza lui Lenin „Acolo unde e o voință, e și o cale”, să fie ea de supraviețuire, „Să se ia aminte!”, ea va supraviețui, va trăi mult pentru a fi martoră, dar va avea și privilegiul de a putea alege să înfrunte unul din felurile în care omul este urâțit. Va alege, la 92 de ani…

Moartea prin eutanasiere, într-o clinică din Belgia, unde naratorul este martor „secret” al ceremoniei, fiind însărcinat să-i împrăștie cenușa în apele Oceanului, iar Deborah, femeie-phoenix, femeie judecător, a lui Dumnezeu, își va rata renașterea în cele două tinere, semn că judecata încă mai continuă, ca și coșmarul, pentru unii!

Poate lui Dumnezeu nu îi plac milogelile. Spune bunicul Mișu, soțul bunicii Sara, și ei eutanasiați, cum scriam mai sus, la intervenția lui Deborah, bunica fiind orbită înainte de ororile războiului de un malpraxis medical, bunică îndrăgostită oarecum paradoxal de Torquemada:

„- Lui Dumnezeu îi sare țandăra când îi adresezi milogeli… Dacă îi prezinți un plan de afaceri sau măcar o idee de dezvoltare, barba i se înfoaie și pune și El umărul!” (p.70)

Uneori, tonul este de operă bufă, precum un fragment evident urmat de un raport de spion referitor la o lansare de carte la care a cântat Zavaidoc (doar nu o să povestim chiar totul aici!) sau ne putem gândi la felul în care Charlie Chaplin, și el amintit, ca născut în anul 1889, an în care s-au născut și profesorul Diaconescu, Adolf Hitler, Heidegger, dar și tatăl Annei Frank, așadar felul în care Charlot a realizat „Dictatorul” sau menționatul Benigni „Viața e frumoasă”!

De aici, să zicem, și meditația,parcă, dacă nu e chiar a naratorului, tatălui eroinei:

„Viața e tinichigerie.” (p.137)

Altcineva: „Viața e frumoasă ca fisticul!” (p.174)

*

Scrie Marius Miheț în „România literară”: „Cătălin Mihuleac ridică miza permanent, găsește credibile bifurcații biografice – cât să-i permită introducerea personajelor istorice reale – și triplează simbolic finalul. Deborah este istoria unui veac cusut la toți nasturii cu parodie și satiră, altminteri el nu poate fi relatat. Povestea unei ființe ce se identifică deopotrivă cu Istoria oficială și cu utopia unui secol suprasolicitat în promisiuni. Un roman alert, tulburător în inciziile scurte, ca o parabolă a anesteziilor istorice.”

În condițiile în care Istoria secolului al XX-lea nu poate fi predată, cunoscută, înțeleasă, empatizată decât sub semnul interzicerii celor sub 18 ani, sic, așadar satira și parodia (care sunt, zic eu, cu o anume măsură, poate ea și houellebecqiană sau pascal bruckneriană!) lui Mihuleac pot fi înțelese și… pedagogic, dar poate așa este când te situezi, ironic și auto-ironic, între „Una e să scrii istorie, alta e s-o mâzgălești!” și „Unii scriu istorie, alții o învață”…

Știind de la Shakespeare că viața este o scenă, teatru și poate nimic altceva, Deborah Mătăsaru a fost să fie și actriță, Debo Silk, nu numai în Transnistria!

Ispita fantasticului, în mrejele căruia cade elegant Mihuleac, sau, dacă vreți, ale unui realism aproape magic, ni-l situează, numai când este cazul, adică mai mult spre final de carte, între Mircea Eliade și Stephen King, mai ales când duhul lui Deborah trece în cel al unei străzi care îi va purta numele… De altfel, și Leon (care, „în zațul muncii sale tenebroase își citea misiunea de demiurg… Nu-i fusese dat să fie scriitor mare, dar crea întorsături mai luminoase ca literatura, în soarta unor personaje reale, nu fictive.

Dă-o naibii de ficțiune, dă-le dracului de cărți!”, p.254) și Diaconescu își vor „dona” numele unor străzi care vor ajunge să ducă războiul lor! Şi să se împace la intervenţia uneia a treia, o stradelă care va purta numele de „Doctor Deborah Marcovici”!

Bref, în ultimă instanță (artistică) „Deborah” este una din dovezile că nu ne este, totuși, indiferent dacă vom intra în istorie ca barbari! Deși, poate, unii barbari s-ar simți jigniți!

Dacă vreți, un roman ca un ceasornic de picior, cu o istorie tenebroasă, dar și încrustat cu pietre prețioase nenumărate, de găsit într-un muzeu al tuturor inocențelor, pierdute pentru totdeauna!

*

Dacă este să ne întoarcem la Deborah, numele eroinei şi numele cărţii (apropo de nume şi de Dumnezeu, în „Biblia după Borges”, de Gianfranco Ravasi, se scrie la un moment dat: „Pentru un credincios, numele cel mai important, cuvântul cel mai de preţ, nu doar teologic, ci şi poetic, emoţional, este numele Dumnezeului său. În Vechiul Testament, numele lui Dumnezeu este încredinţat celor patru consoane, YHWH, care nu se pronunţă, nu numai pentru că sunt consoane şi nu se pot rosti, ci tocmai pentru că în tradiţia iudaică nu trebuie să fie rostite. Aflat în faţa acestor litere, evreul rosteşte un alt nume, Adonai –  Domnul – sau doar Hashem, adică «Numele». Însă acel Nume nu îl spune. Este paradoxul potrivit căruia cuvântul sacru cel mai însemnat trebuie să fie lăsat în tăcere.” – p.25-26), eroina apare târziu, abia pe la pagina 87: până atunci, este prezentă de vreo două-trei ori ca bebeluş, iar despre relaţia ei cu Dumnezeu, ţinând cont că alege să fie incinerată după eutanasiere, preferăm să spunem că este sau a fost complicată. Când ne apare cu adevărat ca personaj, la 13 ani, este prilej de a surprinde epoca:

„Deborah era neobişnuit de independentă pentru o fată de vârsta ei, mai ales de când tatăl îi era ocupat să adune fonduri pentru a emigra în Palestina. Acolo unde intenţiona să ia în arendă o plantaţie de portocali, căci mai divine fructe ca portocalele nu întâlneai pe faţa Pământului. Ca să facă bani repede, acceptase să monteze ferestrele Bisericii Ortodoxe din Câmpulung şi să refacă tinichigeria. Lucra sub acoperire, ca un spion, căci dacă aflau legionarii că un jidan spurca sălaşul lui Isus, se lăsa cu răstigniri.

Cum scăpa de la şcoală, Deborah trecea în fugă pe la părinţi, apoi se oprea la bunici, unde ajuta la magazin, avea grijă de orbul bunicii şi-şi făcea lecţiile. Bunicul pleca spre seară să se parfumeze cu rachiu şi revenea curentat la somn. Trei camere aveau bătrânii, dar ea prefera ca pat soba, care-i purta visele spre temperatura de fierbere.

O deranja tergiversarea numită adolescenţă. Ea se dorea direct femeie, şi nu orice femeie. Ingenua – madona fasolită, care-şi strâmba privirea la prima vorbă cu două înţelesuri –era istorie. Ea se voia Greta Garbo, cu mâna stângă pe volan şi cu dreapta pe schimbătorul de viteze al copilotului.” (p.89)

Totuşi, nu se va insista pe întreaga viaţă a eroinei: cele mai multe elemente sunt despre perioada în care este deportată şi despre ultimul an de viaţă, când îl angajează pe narator ca „gigolo de conversație, secretar de plictiseală, bursier de insomnii”, ultim martor al trecerii sale prin această lume; altfel, spaţiul narativ este împărţit, cum spuneam, cu Aurelian Leon (pentru el chiar avem de-a face cu un minibildungsroman oarecum pe dos, deoarece este procesul de deformare a unui caracter, nu de formare) şi Emilian Diaconescu… Dintre personaje secundare… principale, ne este „servit” Mareşalul Ion Antonescu, chiar şi în contrast cu iapa sa, într-un cutremurător moment, când se scrie cu sânge de pe pereţi, apoi Emil Bodnăraş, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Marilyn Monroe, rudele lui Leon şi Deborah având pagini speciale, de neuitat fiind momentul în care se ceartă străzile, unde arta literară punctează, satirizând şi ironizând geopolitica şi altele ca ea:

„Tocmai când, la capătul suflului, străzile Leon şi Diaconescu se zvârcoleau fiecare cu gheara în gâtul celeilalte, o a treia panglică rutieră, zveltă ca o zvârlugă, s-a decis să intervină. Şi-a concentrat puterea volitivă, şi-a focusat energiile şi, autopilotându-se ca o ambarcaţiune rapidă, a secţionat scuaruri, parcuri şi intersecţii, pentru a media conflictul, al cărui deznodământ se amâna la nesfârşit. (…) Şi-n toată vraiştea, cele două străzi beligerante, împreună cu arbitra lor stăteau reunite pentru veşnicie, într-o îmbrăţişare care, din punctul de vedere rutier, trecea drept un sens giratoriu ciudat, de culoare portocalie.

Era însă mai mult decât atât, mult mai mult. Era un rendez-vous natural, o metaforă cimentată cu iubire şi iertare. Făcută sendviş tandru de străzile Diaconescu şi Leon, stradela Marcovici le mângâia obrazul şi le şoptea micile dulcegării porcoase, de care avem cu toţii nevoie, deşi n-o recunoaştem.

Aşa vor rămâne de-a pururi. Zorii fiecărei zile îi vor prinde cu singurătăţile încleştate, într-un ménage à trois asfaltat in aeternum.

Explozia de interes public suscitată de sensul giratoriu portocaliu a fost instantanee. S-au ivit mai întâi curioşii amatori, urmaţi de cei profesionişti – ziariştii. Au apărut şi oficialii primăriei şi poliţiei, care au privit, s-au făcut că pricep, au notat în carnete şi-au decis să amâne momentul unei declaraţii.

Pierderea lor! Primul comunicat oficial a venit din exterior, de la Germania, care a salutat simbolul păcii şi dragostei, răsărit spontan în cel mai important oraş de la graniţa de est a Europei unite.

Din partea opusă, inerentul comunicat al Rusiei îşi manifesta circumspecţia: dacă pentru construcţia unei turtiţe portocalii faci varză un sfert de oraş, atunci e cazul ca România să apeleze la specialiştii ruşi – mai ieftini, mai competenţi şi mai bine intenţionaţi decât confraţii occidentali.” (p.277-278)

Sic!

Ca să facem şi o referire la literatura contemporană, este o abordare, cea a lui Mihuleac, care ne poate aminti de o luptă titanică între… străzile Tudor Ganea, Adrian G. Romila, Tatiana Ţîbuleac, Florina Ilis, Cornel Bălan, Bogdan Alexandru Stănescu, Alina Pavelescu, Andreea Răsuceanu, Szilard Demeter, Augustin Cupşa, Liviu G. Stan şi Cezar Amariei, ca să dăm doar aceste nume (despre cărţile cărora am scris de curând, evident, citindu-le), purtând numele unor scriitori care s-au apropiat altfel, în ultimii ani, de romanul istoric sau/şi distopic, rezultatele fiind un exemplu de ceea ce ar putea fi, nu-i aşa, romanul viitorului.

Deborah de Cătălin Mihuleac

Editura: Humanitas

Colecția: Scriitori români contemporani

Anul apariției: 2019

Nr. de pagini: 224

ISBN: 978-973-50-6583-6

Share.

About Author

Avatar photo

Recent, cineva spunea despre mine că scriu despre cărţi „pătrunzător şi ludic”, ceea ce poate da naştere la o hermeneutică neortodoxă, aparent neserioasă. Născut la Galaţi, în 1972, am căpătat mai întâi viciul lecturii (pe la 6-7 ani), apoi viciul scrierii (tot pe la 7 ani, dar, din fericire nu a mai rămas nimic de atunci), apoi viciul „scrierii despre cărţi” (prima tentativă în clasa a şaptea sau a opta, despre „La început a fost Sumerul…”, reluând în timpul facultăţii), despre celelalte vicii nefiind locul aici. Din anul 1998 public literatură şi cronică literară în diverse reviste de cultură, din anul 2010 sunt membru al U.S.R. La categoria poezie, iar nu critică literară… Aşadar, scriu despre cărţi din dragoste, sunt un carteador! Asta nu înseamnă că nu am urcat şi pe eşafodul de cărţi…

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura