Vremurile de pandemie ne-au ținut în casă aproape tot anul, lucru nemaiîntâmplat până acum tuturor sau celor mai mulți dintre noi. Fiecare a făcut față izolării cum a putut, după cum îi este caracterul și moralul. Scriitoarea, romanciera și colecționara pasionată de lucruri vechi Doina Popescu Brăila, o femeie foarte energică și care nu obișnuiește să stea acasă ci să colinde țara pe la târguri de carte cu Ambulanța pentru Literatură, a cumpărat un stilou vechi astă toamnă. Acest stilou, acuză scriitoarea, a făcut-o să abandoneze romanul la care scria și a împins-o spre poezie. Și nu spre o poezie oarecare ci una militantă, născută din constrângerea izolării. Unii au scris cărți de analize politice, sociale și psihologice pe măsură ce se desfășura carantina, izolarea și restricțiile; autoarea în cauză a găsit de cuviință să se exprime, ca orice artist, prin creație. (Trebuie să spun că și stiloului i-a transmis: „Stilou nebun, o să te vând!”)
Doina Popescu a scos de sub tipar două volumașe de poezie – Buzdugan și inocență și Magie și cafea.
Magie și cafea
Volumul, în ansamblul său, este un omagiu adus orașului Brăila, în special trecutului său glorios, romantic și aventuros. Pe ritmuri apropiate de cele pașoptiste, autoarea ne spune o poveste în fiecare poezie. Nu vom întâlni decât rar poezie romantică, de iubire sau meditație, ci mai mult balade, legende cunoscute în folclorul brăilean, puse în versuri. Citind vers după vers, te trezești în Brăila veche, în portul plin de barje care vin și pleacă încărcate cu mărfuri, printre hamalii grăbiți și trăsurile care uruie pe pavajul de granit, într-o Brăilă „stridentă și cosmopolită”, unde-s „câinii cu colaci în coadă,/ și-s fete albe, și tătarce…”, Brăila proverbială pe care a nimerit-o și orbul. Prozatoare cu un stil descriptiv, în poezie, într-o singură strofă, Doina Popescu poate cuprinde toată atmosfera din port: „În portul marilor speranțe,/ Vătafi, misiți și armatori,/ Vânând sudoarea din ogoare/ Și dăruind copii din flori…” (Cetatea Brăilei), portul în care poposesc „Corăbii cu mirodenii” iar „matrozi cu rom se lecuiesc”.
În seria de poezii dedicate în special urbei Brăilei abundă de epitete, care mai de care mai pitorești, referitoare la numele, atmosfera și culoarea multietnică a orașului: „o Meccă pentru cei fără noroc”, „orașul evantai”, „poartă către Rai”, „magnet pentru haiduci”, „Porto Franco”, „picior de Paris”. Dunărea este la fel de alintată – „cărarea mea albastră”, „Dunăre cu smalț…”, „Aceasta este Dunărea albastră,/ …Brăilei, către lume o fereastră”.
Toate poeziile-balade sunt o invitație și un ghid, totodată, al orașului, cu denumiri de străzi și cartiere, fiecare cu bogăția, sărăcia și faima sa, cu eroii săi legendari, unde se sparg bani prin cazinouri, se pierd averi, se fac afaceri și se combină căsătorii și amantlâcuri. O serie de poezii sunt dedicate birturilor vechi și cafegiilor turci celebri, cu metafore „parfumate”, încărcate cu detalii de vechituri orientale și povești din folclorul urban. Cafeaua și vrăjitoarele sunt slăbiciuni ale autoarei și le dedică o poezie din care țin neapărat să vă citez câteva rânduri:
„Tenace, ca o piază rea,
Te-nvăluie rapace
Și nu te speli cu Dunărea
Din vorbe când te face…
…Hai, pune banul, trage carte!
Doar adevărul am să-ți zic…
De n-oi plăti, să nu ai parte
De pat… Saltea să ai tizic!” (Cafegioaica)
Turul Brăilei continuă cu Bulevardul Chiralinelor și cu invitația:
„De te abați la noi în port
Oprește-te să bei o bragă –
Nu te-ntrebăm de pașaport
Dar de vreo fată îți e dragă
Și ești dispus să plătești lira,
Întreabă, musai, de Elvira!”
Versurile ne poartă prin „Bărăganul magic”, prin „Grădina Mare” a Brăilei și prin satul bunicilor, cu amintirile lor din copilărie. În acest capitol, Doina Popescu a inclus o serie de poezii simpatice pentru copii „Vremuri de magie”, „Toboșarul, 21 de grame”, „Trei pisici”, „Ciobănașul”, „Băiatul cu muzicuța”, „Bulgărași de catifea” și altele. Acestea conțin povești amuzante și pline de nostalgie din copilăria petrecută la bunici, într-un sat, lângă Siret: „Cu nelipsita sabie de lemn,
Decapitam scaieți rozalb,
Marcând un ritual solemn,
Căci eu eram chiar Harap Alb!…” (Vremuri de magie)
Cunoscând de dinainte stilul ironic al Doinei Popescu, nu m-a surprins deloc să descopăr o serie de pamflete dedicate moravurilor: „Balada burlacului mântuit”, „Calul lui Făt Frumos” și altele. Aceasta din urmă este o ironie la adresa modei efeminării bărbaților; o domniță răpită de zmeu îl așteaptă pe Făt Frumos să vină s-o salveze dar se prezintă numai calul cu scuza: „Nu vreau să crezi că-mi torn jocheul,
Dar incidentul e puțin penibil,
Flăcăul a fumat ceva cu zmeul
Și brusc, a devenit indisponibil.” (Calul lui Făt Frumos)
O altă temă, cred că este preferata autoarei, este cea a folclorului brăilean, de unde nu lipsesc Terente, haiducii în general și tanti Elvira.
Este prezent un mănunchi de versuri romantice, pe aceleași ritmuri plăcute, sub motto-ul „Niciodată nu ești prea bătrân să iubești, niciodată nu ești prea tânăr să mori.”
„Iubire, dacă n-ai fi apărut,
N-aș fi studiat nici petele din lună,
Aș fi uitat și de motanul dispărut,
Un doctorat scriind despre minciună.” (Minciuni adevărate)
Cartea poate fi citită în familie, împreună cu copiii. După partea întâi, mie mi s-a părut că am fost la Brăila, unde străzile miros a cafea și mirodenii, m-am plimbat prin Grădina Mare și am mâncat la Carol. Este o lectură plăcută, relaxantă, care te face să uiți de vremuri.
Buzdugan și inocență
Acest volum, în schimb, este alcătuit aproape în întregime din poezie militantă. Este o răbufnire de revoltă, expresia chinului și neputinței în izolare, ca urmare a unor constrângeri absurde, fără noimă, chiar și în contextul unui pericol real de îmbolnăvire sau cu atât mai mult. Se recunoaște același ritm înverșunat și mobilizator, poate comparabil cu al lui G. Coșbuc.
Din nou, poeziile acestea trebuie citite în contextul social actual, un fel de notițe și observații în versuri ale vremurilor. Mai puțin amuzant, mai mult cu sarcasm dur, Doina Popescu trece în revistă toate aspectele vieții care s-au schimbat dramatic în ultimul an răsturnând valori, distrugând familii, prietenii, sănătate și vieți. Temei alegerilor îi sunt dedicate câteva pamflete amuzante, unde cititorul va recunoaște cazuri celebre: „Neștiind altul mai bun,
Într-un sat din Olt,
L-au votat încă o dată
Pe primarul mort” (Zaibăr electoral)
N-a scăpat nici cazul femeii de serviciu care a candidat de formă împotriva unui primar din Rusia și a câștigat primăria: „În lumea săturată de lichele,
Mereu pe minus, de atâtea temenele,
Căzut din scaun, te trezești din somn,
Când mătura pe altul saltă domn.” (Triumful măturii)
Autoarea trece, cu năduf și sarcasm, prin toate cotloanele societății bulversate de pandemie și de guvernarea anapoda care parcă face totul intenționat pe dos – în educație, cultură, în ceea ce privește respectarea drepturilor fundamentale ale omului și folosește cuvântul ca pe o baionetă, fără milă: „Pe lume-i un noian de neiubire
Și de dispreț la scară planetară
Iar bani și dinți necesită albire
După festin, la masa monetară” (Om liber)
Nu ocolește nici câinele de pază al democrației – „telecomenzi setate pe smintire”, nici alienarea: „Ne scapă fraze ce conțin pelin
Uitând că leacul e îmbrățișarea…
Vorbim, dar spunem prea puțin,
Tot antrenați să ținem supărarea” (Vulpoi)
„…Dar cine-ar vrea o sărutare,
Când sărutările ucid?” (Exces de aroganțe)
Despre școală: „Liceul a rămas un castel de cuvinte”;
„Noua academie-i școala vieții…
…Numerologia îi dă brânci la mate,
Ghicitul în cafea e-o rezolvare,
la coș cu voi, materii blestemate!
Vuiesc strident țicnale de salvare…” (Școala vieții)
În toate poeziile, Doina Popescu face referire și aluzii nu foarte voalate la cazuri celebre de aroganțe ale puterii, de sfidare la adresa oricui. E și cazul culturii:
„Brutal cotată neesențială,
Cultura s-a retras rănită-n dubă
Și-n disidența ei potențială,
Artiști girează virtuala hrubă.”
Întregul volum este contondent și destul de dur, atât ca idee dar și ca expresie verbală iar spre final, autoarea se deplasează la marginea societății, nu în sens de marginală ci îndepărtată de urbanul unde se întâmplă toate, și ne întristează de tot cu câteva versuri:
„În lumea văduvită de criterii,
Badea Ion așteaptă siderat,
În clinul strâmt dintre imperii
Pe Dumnezeu, să iasă la arat…” (Tovarășul Mefisto joacă șah)
Vreau să închei prezentarea acestui volum mobilizator cu o strofă din poezia pe care Doina Popescu i-a dedicat-o prietenului nostru comun Zoltan Szabo, artist plastic, fotograf și scriitor, răpus de pneumonie într-un spital din Deva în luna decembrie, 2020:
„Badea Ion și Zoltan, fără sfadă,
Punând de o metempsihoză,
La Petroșani, într-o livadă,
Pe dumnezeu îl trag în poză…” (În livadă)
