Dincolo de mască…

Atentă la fenomenele și mai cu seamă la încercările cumplite din ultimii ani, Viorica Răduță le convertește în vers, nu atât pentru a îmblânzi și a face suportabile durerea și pierderea, cât pentru a nu uita ceea ce nu trebuie niciodată uitat. Experiențele colective, cu efecte incalculabile pe termen lung, filtrate liric, au un impact considerabil. Textele rămân și după ce forța conjuncturală a celor trăite se diminuează.

După tragedia incendiului de la Colectiv, Viorica Răduță scrie și publică volumul de versuri „Arsura umblă după trup”, reconfigurând metaforic „lumea arșilor”, supraviețuitorii care agonizează, luptă, speră sau pierd bătălia cu viața, a rudelor care asistă neputincioase dincolo de geamul sau de perdeaua saloanelor medicale.

Cu Ai moartea pe față, volumul publicat anul acesta la casa de pariuri literare, Viorica Răduță revine la ceea ce s-ar putea numi „poezie conjuncturală”, dat fiind faptul că această carte se naște și respiră în proximitatea actualei pandemii, ale cărei efecte nefaste le simțim toți. În cele aproximativ șaizeci de texte lirice se configurează universul maladiv al spitalelor Covid, o lume jalonată de frică, extenuare, moarte și suferință cumplită. Frica este, de altfel, motiv literar recurent, ca și boala, floarea sau umbra:

„frica e țeapănă dar merge cu foșnet

prin tot orașul unde

nu cad cadavrele cu viața înăuntru

de parcă mai sunt zile

de fapt trupuri în izolare” (cadavrele din țara)

Frica învăluie în coconul ei țepos viii, bolnavii și morții deopotrivă. Pericolul nevăzut, plutind în aer, devine la Viorica Răduță „floarea” sângerie care atacă organele umane respiratorii, plămânii în special:

„să se uite fiica ei la floare

cum scobește în mamă cum

e duh de moarte aici spune

nu e duh e din carne mamă

(…)

mama aude în ea

pământul e înaintea oamenilor ar vrea să spună

cu floarea de carne pe chip cu fiara

cea să vorbească” (i-a luat plămânii)

Virusul e „floare”, e „rană” sau „fiară”, înconjurând totul, insinuându-se în oameni, o inflorescență malignă risipită în organismul încă viu; virusul nu are propriul chip, „de aceea a luat fața omului/ să umble de la unul la altul ca în propria piele” (virusul nu avea chip).

În această bolgie, omul bolnav e redus la patul de spital, la camera de izolare, la aparatul care îi furnizează oxigenul. Omul e adunat în privire, iar vocea lui e transferată asistentelor, doctorilor și personalului medical în general, care duc mesajul mai departe familiilor rămase afară. Asistenta împrumută chipul mamei, „o asistentă/ închisă cu ceilalți în perete”, în timp ce „copiii Doamne sunt îngropați în casă”, căci orarul zilnic și legăturile firești sunt deviate de la cursul lor: „și când o văd copiii nu ești tu/ nu ești tu mama e tânără/ vreau să ajung la ea la spital spune băiatul”, „vorbești de trupul de plastic spune fiica” (gândul în care alergam), aluzie la combinezoanele și la măștile care, purtate ore în șir, se fac una cu trupul; tulburătoare este, de asemenea, imaginea brusc îmbătrânită a mamei-asistentă, pe care propriul copil o respinge, în care ne-recunoașterea chipului matern se datorează, iată, nu atât orelor fără număr petrecute în spital, cât neputinței de a putea ajuta mai mult, luptei inegale cu boala și, finalmente, cu moartea: „omul acesta respiră cu floarea în el/ apoi stă/ floarea nu” (sunt fascinat).

Moartea e privită din exterior și din interior: din casele de bătrâni, din camerele de izolare, din „sala de reanimare”. Frica, frisonul perpetuu și nevindecabil, se plimbă nestingherit prin și printre oameni. Timpul se măsoară altfel:

„se întoarce în plină zi cu fața la fereastră/ cu plămânii în bucăți / lungimea trupului se face zile și nopți (…)/ se moare de virus se moare de frică/ de măsurătoarea prin care alergi”. Într-o astfel de lume marginală, „doctorul umblă pe ape prin viață ca și prin moarte”, un soi de Iisus incapabil să învingă frica pacienților, dar permanent solidar cu suferința acestora (sunt fascinat).

Cartea Vioricăi Răduță se citește cu sufletul în genunchi și cu plânsul în gât. Versurile, variabile ca dimensiune, cu sincope sintactice și fără semne de punctuație, creează senzația de flux liric tumultuos, continuu, poemele curg, aproape fără tranziție, unul în celălalt. Fiecare poartă în el sâmburele perfid al morții. Dincolo și dincoace de mască, fiecare purtăm, conștient sau nu, „moartea pe față”.

Nu sunt, cu toate acestea, poeme morbide. Nu induc, prin simpla lor parcurgere, sentimentul inutilității, al resemnării sau al disperării. Poeme de atmosferă, nutrite din adevărul cumplit, asumat, al pandemiei de coronavirus, textele din cartea Vioricăi Răduță reprezintă o foaie lirică de temperatură, mărturie emoționantă, peste timp, a încercării colective din prezent.

Ai moartea pe față de Viorica Răduță