Arta conversației cu… un fotoliu gol

Motto1: „Pur și simplu nu mai este posibil să ai o părere.”

Cristian Kracht, Tristesse Royal

Motto2: „O tradiție veche de peste două mii cinci sute de ani, exprimată în câteva cuvinte: să te speli pe față, conștient de ceea ce faci! E cea mai tare idee pe care o poți lansa la o petrecere!” Alexander von Schönburg, Arta conversației

Am preluat și eu, pentru începutul începutului, motto-ul cărții lui Alexander von Schönburg: „Pur și simplu nu mai este posibil să ai o părere.” (Cristian Kracht, Tristesse Royal). E o constatare aceasta, a nevoii de a elimina din conversație exprimarea opiniei, care ar putea, prin tenta prea personală, să lezeze, să contrarieze sau să îți creeze o imagine de inadecvat.

Conversația este o artă – ideea nu e nouă, dar nici tocită nu este. Verificăm frecvent valabilitatea acestui poncif. Constatăm, după un pic de reflecție, la care ne îndeamnă Alexander von Schönburg, mai ales dacă avem timp (și avem), că a sta de vorbă, ocazional, cu oameni pe care nu-i cunoști neapărat foarte bine (sau nu îi accepți la nivelul intim al comunicării, acolo unde nici nu mai e nevoie de cuvinte) nu este foarte simplu, dacă vrei să impresionezi sau să fii, cel puțin, agreabil. Ai putea să eviți complet conversațiile, ceea ce ar însemna, de la un punct încolo să ai un comportament asocial.

Cartea poate să pară un ghid al temelor convenabile într-o conversație, al ideilor unanim acceptate, dar cititorul atent la nuanțe va fi nevoit să facă permanent un exercițiu de gândire critică și să disocieze lucrurile spuse în glumă de cele tratate serios.

Paradoxul informației ne obligă să acceptăm că, într-un ocean de noutăți dintre cele mai diverse ca structură și conținut, procesăm infim. E bine să renunțăm la obsesia de a fi la curent cu toate și suntem avertizați că excesul de știri și de informații paralizează gândirea, ducând, adică, exact la contrariul efectului scontat. Ei, când lucrurile astea sunt spuse, la o petrecere, de însăși Paris Hilton care, onestă, recunoaște că nu mai știe de unde știe (era oare un citat din Friedrich Nietzsche?!), cazi pe gânduri.

„Ați cumpărat acest volum ca să vă găsiți tonul potrivit în societate? Vreți să știți cum să abordați o conversație? Asta așa, doar în două vorbe. Să nu întrebați niciodată Ați fost în concediu? sau Cu ce vă ocupați? Nu există dovadă mai limpede de filistinism. De unde sunteți? Funcționează de fapt doar la Berlin. Acolo, unii conversează aproape exclusiv pe această temă. Alte câteva formule care trebuie neapărat evitate:

1. Ce zodie sunteți?

2. Când urmează să nașteți?

3. Vă rog să mă scuzați, oare n-am avut noi cumva o relație amoroasă?

4. Este posibil să revii asupra unei schimbări de sex?

5. Aveți niște cocaină?

Altfel, aproape totul este permis. Doar atitudinea contează. Așa. Acum, după ce am rezolvat aspectul de ghid practic al cărții, pot în sfârșit să mă dedic adevăratului ei scop. În mediile academice circulă o glumă care îmi dă de gândit: un cercetător specializat în teoria stringurilor își surprinde soția cu un coleg profesor. Coleg care îl asigură: Totul are o explicație!

Problema e următoarea: trăim într-o vreme în care totul este continuu explicat, însă noi suntem tot mai neștiutori. Vreți să rămâneți mereu la curent? Mai bine renunțați! Mai mult decât veți afla în următoarele pagini nu trebuie să știți. Într-o epocă a confuziei depline, cartea de față este un compendiu util al tuturor temelor asupra cărora trebuie să fiți în stare să vă dați cu părerea.

Am devenit proști de atâta știință. Suprasaturați de informație și totuși ignoranți. Și încetul cu încetul începe să ne pese nu doar de cantitatea acestor informații, ci și de volumul de cunoaștere bine fundamentată. Acum câțiva ani, era un eveniment când primeam un număr aproape nou al revistei The Economist, la gară sau la aeroport. Astăzi, însă, Apps ne trimit pe telefonul mobil cele mai serioase surse, în ritm de una pe minut. Și apoi podcasturi și contribuții pe bloguri din cele mai înțelepte. Și o mulțime de tweet-uri stupide, pe care le citim totuși de fiecare dată. În fiecare săptămână apar cel puțin cinci cărți pe care ni le dorim neapărat. Se pot comanda prin câteva clickuri de mouse, dar când să le citești? Știm când a început soarele să strălucească și când se va stinge, cunoaștem istoria universului nostru, structura substanțelor-mesager din creier, aflăm detaliile politicii din Levant sau din sudul Ucrainei. Dar suntem complet ignoranți. Vine un moment când trebuie să acceptăm că nu putem acumula cunoaștere la nesfârșit, că nu vom afla niciodată toate lucrurile interesante.” (p. 9-10)

Doar în aparență fără legătură directă cu Arta conversației a lui Alexander von Schönburg, mărturisesc aici că, zilele trecute, am văzut, înregistrat pe zoom (care are și el avantaje, să nu zicem că nu!), un dialog dintre Nona Rapotan, Luminița Corneanu și Tudor Ganea – vorbeau despre o carte, Cântecul păsării de plajă (Polirom, EGO. Proză, 2021). Oamenii nu spuneau mare lucru, uneori se și contraziceau, dar nu părea să-i deranjeze, dimpotrivă. Nona era de părere că trebuie să ai inimă tare pentru cartea asta, cea mai bună a lui Tudor Ganea, carte care devine, spre final, foarte puternică. Opinia Luminiței Corneanu era că autorul câștigă, față de alte cărți, la nivel de stil, dar pierde ceva, nesemnificativ totuși, ca încadrare într-o formulă. Tudor Ganea mărturisea că scrie mult, cu nesaț, fiindcă a acumulat deja multe experiențe și nu mai are nevoie de timp, alt timp în afară de acela rezervat pauzei de masă, la serviciu, când și a scris, de fapt, acest roman. Nu mi-am putut lua ochii (și urechile) de la ei – singuri, ei trei, ca între prieteni, stând de vorbă firesc despre o carte pe care o citiseră toți (prima relectură este, evident, a autorului), spunându-și liniștit părerea – exact genul de conversație căreia eu îi duc dorul, și nu mai intru în detalii.

Oricum, e mare diferența dintre conversație și comunicare. În viața de toate zilele, încredințați că deținem monopolul adevărului, mai mult (ne!) conversăm decât comunicăm. A conversa, adică a sta de vorbă, presupune și pierdere de vreme, iar oamenii au frecvent această plăcere de a se strânge laolaltă pe marginea unor subiecte (ca pe marginea unei scene), să mai treacă timpul, să mai stea ploaia.

Sub aparența abordării subiectelor frivole, cărțile lui Alexander von Schönburg compun cu inteligență și (auto)ironie portretul unui personaj pe care ți l-ai dori partener de conversație. De altfel, am citit, cu aceeași plăcere, și Enciclopedia inutilității, în aceeași tonalitate a conversațiilor purtate implicit și în absență. Să dăm și câteva citate pentru status-ul de facebook, nu cred că autorul s-ar supăra:

„Trebuie să fii cultivat pentru a face față cu brio unui dialog? Dimpotrivă, este mai degrabă un obstacol. În Anglia, clever este cam cel mai neprietenos lucru spus despre o persoană.” (p. 12)

„Când eram tânăr și încă primeam educație nu de la Paris Hilton, ci de la părinții mei, ei mă învățau desigur cu totul altceva. În familii ca a mea se cultiva, spre exemplu, capacitatea de a urmări monologuri plicticoase, adormitoare, cu prefăcut extaz.” (p. 15)

„Apar situații în care pare mai înțelept să nu tulburi desfășurarea agreabilă a discuțiilor prin controverse. Atunci este momentul subiectelor capabile să mențină o armonie. Sfârșitul lumii reprezintă o temă de actualitate veșnică și probabil crescândă – din această rațiune ideală pentru a instaura o atmosferă plăcută în conversație.” (p. 199)

„În societate, este preferabil să se discute doar despre două adicții: mania shoppingului, de care se poate amuza oricine. Și mania serialelor, despre care se poate discuta cu oricine.” (p. 256)

„Cine reușește să poarte o conversație cu un fotoliu gol este perfect pregătit pentru societate.” (p. 198)

Arta conversației sau eleganța ignoranței de Alexander von Schönburg