„Omul care vedea dincolo de chipuri” de Eric-Emmanuel Schmitt

Omul care vedea dincolo de chipuri e un roman în care se întrepătrund mai multe planuri, într-o poveste care explorează legăturile dintre om și divinitate și cei care ne-au părăsit. Cred că Omul care vedea dincolo de chipuri este, de asemenea, și un Bildungsroman. Roman detectiv, dar în același timp o poveste care sondează ființa umană și care răspunde la întrebările fundamentale pe care toți ni le punem: Există Dumnezeu?; Există viață după moarte?. Din punctul meu de vedere, cei care vor citi romanul vor avea parte de o experiență inedită: apariția directă a autorului în roman și interesanta prietenie care se va dezvolta între acesta și protagonist. Parcurgem împreună cu Augustin drumul schimbării sale. Numele protagonistului ne duce cu gândul la faptul că va avea loc o transformare a personajului, în tradiția creștină Sfântul Augustin reprezentând figura arhetipală a omului care experimentează convertirea, schimbarea. Din tânărul jurnalist stagiar (care trăiește la limita supraviețuirii), Augustin parcurge mai multe etape, în care se cunoaște mai bine pe sine însuși și realizează că această lume obiectivă e doar „vârful aisbergului”. Dacă există o legătură între noi și cei morți? Când acționăm avem parte întotdeuna de liber arbitru? Cine scrie când scriu eu? Marele avantaj al romanelor lui Schmitt e faptul că pot fi citite și de către cei tineri însă și de cei mai în vârstă. Narațiunea e ca un labirint, în care urmărim cum Augustin prin intermediul unor voci și prezențe din altă lume, va reuși să devină un adevărat erou:

„Eu afirm că Augustin în pofida sărăciei sale, în pofida singurătății, în pofida lipsei unui model familial, nu se radicalizase. Evident, trăia la marginea societății și nu căpăta nici o recunoștință, dar nu încerca să-și dea o identitate – deși pe a lui nu și-o cunoștea. Nu aparținea nici unei comunități, doar comunității umane, cea pentru care s-a jertfit.”

Cu inteligența si sensibilitatea tipică autorul descrie situații mundane, ca de exemplu, trista realitate a terorismului religios:

„Încep să parcurg documentele. Fișe referitoare la explozive și detonatoare. Un studiu despre cianură și ricină. Articole despre sistemele de deschidere a focului. Prospecte jihadiste.” Pe lângă aceasta nu lipsesc caracterizările vii ale personajelor:

«Pe la treizeci de ani, a doborât-o o boală și s-a stins după o interminabilă agonie. Am găsit o filă pe patul ei de spital. Dansa acolo o frază: „În jurul meu, totul e alb și liniștit.”»

Partea mea preferată a fost atunci când Augustin, protagonistul, conversează cu Dumnezeu:

„- Să dictezi mu înseamnă să etichetezi. Ți-am atras atenția când ți-am vorbit de Carte. Eu nu am redactat Coranul, ci l-am încredințat oamenilor.. Coranul cuprinde un istoric, un context, aproximații. Nu știi că versiunea pe care ai consultat-o tu a fost stabilită abia la 144 de ani de la moartea lui Mohamed?”

În povestea noastră este exemplificat într-un mod simplu, dar în același timp complex, arhetipul eroului. În marile mituri fondatoare ale umanității, ca de exemplu, Ghilgameș sau Odiseea, personajul eroic e cel care pornește în necunoscut, palpează mai întâi cu timiditate tenebrele sale și ale lumii, însă la final nu mai e același om. Un exemplu concret, nu prea îndepărtat de contemporaneitate este exemplul călugărului Maximillian Kolbe, care a devenit erou tocmai prin faptul că și-a jertfit viața în lagărul de exterminare de la Auschwitz pentru ca alt om să trăiască. Romanul ne invită spre o înțelegere a societății mai presus de tolaranță, pentru că aceasta denotă un aer de superioritate. Putem instaura pe pământ împărăția lui Dumnezeu, după cum au făcut unii eroi, însă istoria ne învață faptul că nu suntem imuni la ignoranță și viziuni înguste, și că doar liberul arbitru ne poate ajuta să nu instaurăm iadul. Ca majoritatea romanelor lui Schmitt, cu farmecul lui aparte, în care în ciuda întunericului și a tenebrelor, narațiunea abundă de lumină și bucurie. Acest contrast întuneric/lumină, însă acea lumină care intervine într-un moment critic sub formă de iubire și speranță cred că e tema centrală a romanelor lui Schmitt. Omul care vedea dincolo de chipuri ne sugerează faptul că soluțiile la problemele noastre pot apărea miraculos, însă numai dacă suntem deschiși spre necunoscut și spre un dialog empatic cu aproapele nostru. Un roman care reprezintă un „da” filozofic spus vieții și care ne îndeamnă să reflectăm și să comentăm:

„- E limpede, dumneavoastră nu vă înșelați nicicănd. Nu vi se întâmplă niciodată să folosiți autocritica?”

Ca orice ființă umană eroul nostru e supus limitării și de aceea o întrebare pe care ne-o putem pune după ce am citit romanul e: cum ar arăta o viață fără limitări? O asemenea viață nu cred că ar fi putut exista pentru că omul ar fi fost un „deus”, povestea noastră ar fi ca aceea a lui Superman de pe benzile desenate din anii ´70.. Am avea puteri atât de nelimitate încât povestea noastră ar fi fost înfiorător de monotonă. În altă carte a lui Schmitt, Noaptea de foc, cititorul are parte de experiența revelatorie pe care a trăit-o autorul în deșertul Sahara, care i-a schimbat profund viața și mesajul cărților sale, ceea ce ne determină să credem că vom mai citi cărți scrise de Eric-Emmanuel Schmitt și care să atingă tema relației dintre om și Dumnezeu.

„Omul care vedea dincolo de chipuri” de Eric-Emmanuel Schmitt