Radu Vancu

Transparența

Editura Humanitas, roman publicat în colecția 821.135.1 – Scriitori români contemporani

Romanul Transparența de Radu Vancu va fi lansat la târgul de carte Gaudeamus, vineri, 16 noiembrie, ora 18.00.

Doi studenți la Litere, pasionați de poezie și de plimbări printr-un Sibiu mitic, trăiesc o poveste de dragoste care rescrie harta orașului lor. Măcinați de maladii stranii, el de o inexplicabilă decorporalizare, care îl face să devină transparent la orice emoție mai puternică, ea de o sensibilitate exacerbată, care are consecințe dintre cele mai dramatice, cei doi înaintează permanent pe granița subțire dintre normalitate și angoasă existențială dusă la extrem, alimentată cu alcool, discuții literare și dragoste fizică. Câteva toposuri exemplare apar pe această hartă a unui Sibiu magic, a cărui isto¬rie în straturi se revelează de-a lungul cărții: apartamentul ticsit de cărți unde locuiesc cei doi, Graalajul, un misterios local supranumit și „subpământa“, catedralele și străzile labirintice ale orașului.

Fragment

Nu era o mare fericire, bineînţeles, pentru biata femeie de serviciu să fie nevoită să rămână cu mine peste program, zi de zi. Şi nici nu făcea mari eforturi să-şi ascundă neplăcerea de a fi procopsită cu mine. Grădiniţa se golea, luminile din sălile de clasă se stingeau una câte una, întunericul lua repede în stăpânirea clădirea, gigantică pentru noi, şi ne retrăgeam undeva în burta ei, într-o săliţă de la demisol, unde stăteam smirnă pe băncuţă, cu spatele lipit de peretele rece, iar femeia de serviciu, canonizată de lumina ştirbă a unei veioze cu abajurul spart, tricota şi îmi spunea poveşti. Nici măcar nu eram sigur că mi le spunea mie, vorbea repede în timp ce tricota, cuvintele îi ieşeau din gură în ritmul andrelelor harnice şi pricepute, se tricotau unele pe altele şi îmi tricotau şi miecreierul, împungându-l, înnădindu-l, împletindu-l, încât sub părul zbârlit de spaimă se afla la sfârşit un creier în formă de căciuliţă sau de mănuşă sau de ciorap îmbibat în substanţa cu miros de clor şi de dezinfectant a spaimei. Pe măsură ce ea povestea, mă strângeam tot mai mult în mine însumi, din ce în ce mai împietrit de groază, cu spatele lipit de zidul îngheţat, până ce eram o pictură rupestră luminată intermitent de flacăra crudă a poveştii. Când groaza mă împietrea cu totul, nu mai aveam altă scăpare decât să mă fac transparent – şi începeam să îmi şterg tot mai mult făptura din conturul picturii rupestre, încât realitatea pâlpâia din ce în ce mai stins în mine, eram o lumânărică de carne îngrozită luminând un contur corporal gol şi sperând cu disperare să se stingă, să cufunde cu totul în întuneric leviatanul pustiu al grădiniţei şi pictura rupestră din stomacul lui. Iar atunci când lumânarea chiar se stingea, rareori ce-i drept, deveneam – cum ziceam mai devreme – transparent.

(…)

Îmi povestea despre o păpuşă făcută din carne, aşa ca mine, care se mişca şi râdea şi plângea, tot ca mine, şi care creştea de la un an la celălalt, tot ca mine, şi de care probabil că mi-ar fi plăcut şi ar fi ajuns jucăria mea favorită, şi aş fi făcut-o fericită şi m-ar fi făcut fericit, doar că, după ce a crescut numai un pic mai mare decât mine, păpuşii a început deodată să-i curgă sânge dintre picioare, aşa cum o să le curgă şi păpuşilor mele de acasă, iar după o vreme burta păpuşii a început să crească, tot mai mare, tot mai umflată, şi în cele din urmă, deodată cu sângele, s-a scurs afară din burta ei Dumnezeu, care se ascunsese fără ca nimeni să ştie când şi cum şi de ce acolo. Femeia de serviciu îşi îndesa sub pulover gheme şi sculuri roşii de lână, mergea apoi crăcănat şi greoi, se trântea deodată pe jos, zbătea convulsiv din picioare, scotea boţul de lână roşie şi mi-l arăta, strigând: Dumnezeu! Peste capul meu de pictură rupestră adia atunci focul sacru. Şi, povestea ea mai departe, patruzeci de mii de copii au fost ucişi de un împărat care-l voia pe Dumnezeu-fiul-păpuşii; iar cei patruzeci de mii, ştiind pentru ce sunt ucişi, aplaudau fericiţi din cele optzeci de mii de pălmuţe semi-transparente, cântau imnuri de slavă din cele patruzeci de mii de gâtuţuri neînvăţate cu vorbitul. Şi îmi cerea să aplaud şi eu – cine a mai văzut pictură rupestră să aplaude? Şi totuşi aplaudam, focul sacru îmi făcea pe neştiute mâinile să se mişte, aşa cum făcuse burta păpuşii să crească – în vreme ce povestea mai departe: Dumnezeu-fiul-păpuşii a fost cel mai bun copil care a existat vreodată, el nu scotea ochii vrăbiuţelor cu acul de gămălie, cum sigur făceam eu, nu arunca pisicilor şi câinilor bucăţele de carne cu ace şi cioburi prin ele, nu ţinea bietele femei de serviciu peste program, ci dimpotrivă, dacă găsea vreo vrăbiuţă cu ochii scoşi îi trecea palma pe dinaintea lor şi ochii îi reapăreau, vii şi strălucitori, în găurile triste, dacă vedea vreun câine sau vreo pisică tăvălindu-se de durere, trecea pălmuţa peste stomacul zdrenţuit, iar animalul se făcea vesel şi aproape luminos, iar dacă ar fi întâlnit vreo femeie de serviciu, ar fi făcut-o fără întârziere directoare. Atât era de bun Dumnezeu-fiul-păpuşii.

— Şi Dumnezeu-fiul-păpuşii numai pentru tine a vrut să se nască din burtoiul ăla umflat, îmi zicea femeia de serviciu: fiindcă cei ce au scos ochi se vor trezi chiar ei cu ochii scoşi, cei ce au zdrenţuit stomacuri îşi vor simţi fără veste burta străpunsă de zeci de andrele, cei ce sechestrează noaptea femei de serviciu în grădiniţe se vor trezi ei înşişi închişi în locuri întunecoase şi fără scăpare. Atât e de bun Dumnezeu-fiul-păpuşii. Şi totuşi, încă de când era mic, umbra lui nu era a unui copil obişnuit: atunci când se aşeza la soare, umbra desenată în spatele lui nu avea formă de copil bucălat şi atoatevindecător, ci era umbra unei cruci uriaşe pe care plângea un corp de bărbat.

Mă uitam, deja transparent de spaimă, la umbra femeii de serviciu: era o cruce uriaşă, lungă cât diagonala sălii de clasă, zeci de vrăbiuţe fără ochi îi ciuguleau hămesite ochii bărbatului întins pe ea, câini străpunşi de andrele îi devorau stomacul, bărbatul de pe cruce    mă privea fix cu găvanele lui goale, atent, gânditor, cum ar privi un critic modern de artă o pictură rupestră despre tortură, cum te-ar privi un orb care vrea să-ţi dea de înţeles fără să te înspăimânte că, dintre toţi, pe tine te vede.

Mă plimbam cu Mega pe Moscovei pe sub castanii enormi, maceraţi în lumina putredă. Mergeam spre Garaj, barul nostru arhetipal, în care îngropaserăm deja sute de după-amieze, de seri, de nopţi, de dimineţi. Îi spuneam că e banca noastră de timp, când se va împlini scadenţa toate după-amiezele şi nopţile şi dimineţile ne vor fi date înapoi, cu dobânda cuvenită – care fireşte că va fi tot timp, la fiecare noapte vom mai primi încă 5% noapte, la fiecare dimineaţă încă 5% dimineaţă, şi tot aşa – iar timpul ăsta în plus îl vom putea retrăi de câte ori avem chef, sau îl putem reinvesti până când scoatem la fiecare dimineaţă încă o jumătate de dimineaţă, la fiecare săptămână încă trei zile – în felul ăsta, Garajul ne ajută, ca orice bar adevărat, să schimbăm încet-încet timpul în veşnicie.

— Garajul e, ca orice bar demn de numele ăsta, şi bancă de timp, şi biserică.

— Să-i spunem atunci Sfântul Garaj, râdea ea.

Mi se părea perfect, Sfântul Garaj semăna cu Sfântul Graal, ceea ce rima cu interpretarea mea mistică de mai devreme, şi mă ducea cu gândul şi la Garage Days de la Metallica, trupa care pentru mine, alături de Deep Purple, era Graalul rockului. (Pentru ea, Floyd-ul lui Syd Barrett era ce era pentru mine Metallica.) Mergeam spre banca noastră de timp, spre Graalajul nostru (până la urmă conveniserăm că-i putem spune aşa), împrăştiind cu picioarele maldărele de frunze îngălbenite, adăugate pe asfalt ca o dobândă vegetală la lumina gălbuie, aşa cum aveam să le împrăştii şi în toamna dinaintea catastrofei, la vânătorile de frunze – când râsul Megăi a încetat brusc.

A îngenuncheat brusc, lividă, aproape transparentă.

În maldărul de frunze, la picioarele ei, era cadavrul unui pudel negru. M-am apropiat. Era căţeluşul lui don Titi, nonagenarul grupului nostru de la Garaj. Deşi era mascul, îi pusese numele Melissa, după fata lui plecată în Germania; era, practic, singurul surogat de rudă care-i rămăsese lui don Titi pe lumea asta.

— L-au otrăvit, spuse Mega. Pizda mamii lor de copii, l-au omorât.

L-a dus în braţe până la Garaj. A încercat s-o convingă pe Karina, barmaniţa de la Garaj, să-l pună în frigider, ca să se conserve cât mai mult. Karina a refuzat categoric, dar i-a dus corpul undeva în pivniţă, unde zicea că e oricum rece ca-n frigider.

Prima sută de vodcă am băut-o într-o tăcere de gheaţă, ca-ntr-o pivniţă, ca-ntr-un frigider. La a doua şi-a ridicat ochii spre mine, enormi, cu irişii verzui atât de mâncaţi de tristeţe, încât te rănea să-i priveşti.

— Pisica lui Şalamov, a zis.

— Aia-i a lui Schrödinger, am zis.

— Nu, a lui Şalamov. După ce i-a apărut Kolîma în Franţa, toţi l-au părăsit, KGB-ul l-a izolat, era un lepros social. Nu mai avea decât o pisică, singurul suflet care nu-l părăsise.

A ridicat iar ochii spre mine, cu toată tristeţea aia care părea imposibil de ridicat.

— I-au omorât-o. I-a împuşcat-o un vecin.

Tăceam, ce naiba să mai poţi zice.

— Şalamov a ţinut-o câteva săptămâni în frigider, într-o pungă de plastic. După aia l-au închis la nebuni, şi-n câteva săptămâni a murit.

Mergeam iar prin maldărele de frunze de pe Moscovei, de data asta mai maceraţi noi decât castanii în lumina putredă. Vorbea numai Mega, din când în când, mie mi se părea obscen totul: frumuseţea excesivă a străzii, maldărele de frunze şi de lumină, posibilitatea morţii chiar şi la pisici, posibilitatea ca lumea să fie reală. Doar ce spunea Mega era o mică cenzură a obscenităţii generale. Ca de obicei, tot ce spunea ea era lumină pentru ochi bolnavi. Fiindcă ea era, de fapt, lumină pentru ochi bolnavi.

— Mi-l închipui pe Şalamov deschizând uşa frigiderului, de câteva ori pe zi, de câteva ori pe oră, privind lung punga de plastic transparentă, închizând uşa.

— Sunt sigură că, de fiecare dată când deschidea uşa, se aştepta să vadă punga mişcând. Măcar puţin.

— Mi se pare incredibil să mă gândesc că punga n-a mişcat nici măcar o dată. De fapt, sunt aproape sigură că, dacă deschizi uşa de un număr suficient de ori, punga va mişca.

— Ce proastă sunt, să-i spun Karinei s-o pună-n frigider. Şi ce proastă şi Karina, să n-o pună.

— Cel puţin don Titi nu cred c-o să-l ţină în frigider. O să-l îngroape şi o să-l dezgroape la fiecare câteva ore, să vadă dacă nu cumva a început să mişte.

În capătul străzii s-a sprijinit de un gard şi şi-a aprins o ţigară. A ridicat apoi spre mine ochii ei hipnotici, în care tristeţea începea să se sedimenteze.

— Ştii, când te faci transparent am impresia că aş deschide frigiderul. Şi că văd, în sfârşit, după mii de încercări, punga mişcând.